| 1. Metode care favorizează înţelegerea conceptelor şi ideilor, valorifică experienţa proprie a elevilor, dezvoltă competenţe de comunicare şi relaţionare, de deliberare pe plan mental şi vizează formarea unei atitudini active | - discuţia; - dezbaterea; - reţeaua de discuţii; - jocul de rol etc. |
| 2. Metode care stimulează gândirea şi creativitatea, îi determină pe elevi să caute şi să dezvolte soluţii pentru diferite probleme, să facă reflecţii critice şi judecăţi de valoare, să compare şi să analizeze situaţii date | - studiul de caz; - rezolvarea de probleme; - jocul didactic; - exerciţiul etc. |
| 3. Metode prin care elevii sunt învăţaţi să lucreze productiv cu alţii şi să-şi dezvolte abilităţi de colaborare şi ajutor reciproc |
- mozaicul; - cafeneaua; - proiectul în grupuri mici; etc. |
| [1] [2] |
Bal C, (2007) Noțiuni de didactica specialității tehnice, UTPRES, Cluj Napoca; Gherguț, A., (2007), Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor didactice, Ed.Polirom, ISBN 978-973-46-0933-8, București; |
Brăilescu Anita,
e-mail: anitabrailescu@yahoo.com
Colegiul Naţional ,, Alexandru Ioan Cuza’’, Galaţi
Jurnalul ca specie literară
sau despre cum se scrie trăind
Rezumat: De la preromantism și romantism încoace, jurnalul capătă proporțiile unei adevărate specii literare. Jurnalul intim european începe cu Meditațiile Iui Marc Aurelius, în care descoperim motivul perfecționării morale. Rousseau ar putea fi socotit un punct de plecare în genul diaristic prin subiectivitate și prin prezența lui în confesiune. În secolul XX, jurnalul intim ajunge să fie cultivat datorită unui gust accentuat pentru autenticitatea documentului psihic. Primul jurnal intim propriu-zis îl scrie în literatura română C. A. Rosetti în anii '40 ai secolului al XIX - lea. Jurnalul se transformă în cazul lui Steinhardt în literatură; textul dă seamă despre felul cum se scrie trăind sau cum se trăiește scriind.
Cuvinte cheie: confidențialitate, calendaritate, dedublare, meditaţie, autenticitate, refugiu, conştiinţă.
Jurnalul, scrisorile, biografiile, memoriile redau un model de viață impus de marile stiluri literare - clasicismul, romantismul, simbolismul, chiar dacă viețile creatorilor sunt de neconfundat. Biografia prefigurează un destin inimitabil, cercetând actele lui de existență. În Discours du récit Gérard Genette spune că există o discordanță între ordinea istoriei - a timpului, faptelor povestite și ordinea povestirii - a timpului când sunt narate faptele. Genette consideră că există mereu o distanță ce variază de la un narator la altul; între istoric și povestire, treapta zero nu poate fi atinsă decât într-un jurnal care consemnează evenimentele pe măsură ce se desfășoară. Termenul jurnal provine din francezul journal care are sensurile: „publicație cotidiană și, prin extensie, și periodică urmărind să informeze publicul asupra a tot ce se întâmplă în actualitatea imediată, respectiv carnet de însemnări intime în care cineva își ține zi de zi evidența existenței”. De la preromantism și romantism încoace, jurnalul, în cea de-a doua accepție, capătă proporțiile unei adevărate specii literare.
Privitor la originea jurnalului, Gustav René Hocke dovedește într-un studiu de specialitate că acesta apare în Antichitate, odată cu cronicile de război și cu registrele de bord ale navigatorilor. Potrivit concepției lui Tudor Vianu, în studiul Din psihologia și estetica literaturii subiective, jurnalul intim european începe cu Meditațiile Iui Marc Aurelius, Meditații în care descoperim motivul perfecționării morale, cel dintâi care justifică actul de a ține un jurnal intim. Voga propriu-zisă a acestei specii literare datează din secolul al XIX-lea Pepys notase timp de zece ani în registrele lui secrete aceste însemnări având caracteristicile unui jurnal intim: respectă confidențialitatea și calendaritatea, nu lasă deloc impresia de a fi lucrate stilistic, vorbesc cu precădere despre viața celui care scrie. Rousseau ar putea fi socotit un punct de plecare în genul diaristic prin subiectivitate și prin prezența lui în confesiune. Un loc aparte îl ocupă și memoraliști ca Mme de Genlis care în Souvenirs de Félicité arată o mare grijă pentru formarea personalității sale și formulează principiul calendarității: „voi scrie în fiecare zi câteva rânduri”. Mai apropiate de formula intimismului sunt însemnările lui Joubert și cele lăsate de Mme de Stael. Până în 1800, jurnalul se va afla sub tutela genurilor înrudite: autobiografii, memorii, roman epistolar, roman personal.
Scopul principal al autobiografiilor îl reprezintă descrierea de sine. Acest tip de lucrări nu constituie o artă a Antichității. Cicero, Seneca, Epictet arată în autoportretele lor cum se extinde spiritul asupra obiectelor exterioare, în loc de a-1 înfățișa introvertit. Sfântul Augustin își propune să facă viața sa interioară accesibilă, inteligibilă altor oameni. În această accepție a sa, jurnalul este suspectat de intenția de a substitui imaginea reală cu măști ale unui eu excesiv. În jurnalul existențialist este fundamentală construcția existenței în sensul pe care i-1 atribuia Valéry și, anume că a trăi înseamnă a avea o imagine incompletă despre sine. În acest context, construcția ar implica condițiile unei existențe care nu e neapărat cea proprie. În toate împrejurările, esențială este posibilitatea dedublării, distanțarea eului de sine însuși. Dedublarea ține de „literatura” jurnalului și de mecanica relației sociale: „celălalt” nu este un termen al raportului de adversitate cu „eul”, ci suprafața sa reflectorizantă - publicul este oglinda care reproduce chipul „actorului”, contribuind la conturarea dublei existențe a acestuia. Eul, autoexprimându-se prin scris, se distanțează de sine însuși, publicul - lector fiind cel care apropie nivelul istoriei de cel al povestirii, descoperind autenticitatea oricărei confesiuni.
Prin comparație, jurnalul și textul autobiografic își relevă o serie de trăsături distincte. A scrie jurnal presupune a deveni conștient de viața actuală, în succesiunea clipelor ei. A scrie un text autobiografic înseamnă a prezenta existența spirituală anterioară în funcție de succesiunea etapelor creației. După cum afirmă loan Holban „imperfectul autobiografiei dizolvă irevocabil prezentul operei. Textul autobiografic compune ființa, descompunând opera, în vreme ce jurnalul descompune o existență pentru a compune o operă”. În cazul jurnalului, realul poate lua forme multiple; în cel al autobiografiei, cunoașterea de sine este certitudine. Proiectul textului autobiografic este reconstruirea identității eului risipit într-o operă; jurnalul înseamnă construirea identității. Ceea ce a alimentat identificarea, până în secolul XIX, a jurnalului cu autobiografia a fost faptul că ambele relevă o criză a identității.
De memorii, jurnalul s-a putut desprinde prin conștientizarea faptului că în genul diaristic lipsește imaginația, singura capabilă să pună în ordine, să confere unei opere sau unei fraze sfârșitul și strălucirea sa. De asemenea, avem de-a face cu intenții diferite; memorialistul, chiar dacă a suferit un eșec, îl repară cu sentimentul că va reuși ulterior. Intimistul, în schimb, chiar dacă are succes, îl ignoră pentru că nu e niciodată prezent pe de-a-ntregul la ceea ce face. Autorul Memoriilor se simte în largul său în societate, diaristul se simte străin de aceasta. Sinceritatea autoexprimării, regăsibilă în cazul jurnalului, autobiografiei sau memoriilor, apare și la prima specie autentistă produsă de epoca industrială - epistola. Sunt și situații în care corespondența se arată a fi un depozit al experienței umane, pentru a lăsa să se contureze imaginea unui personaj autentic precum în cazul lui Balzac, reflectat în corespondența lui către doamna Hanska. Totuși, capacitatea de a crea personaje din fragmente disparate și contradictorii nu definește o caracteristică a epistolei, ca specie autonomă. De specia jurnalieră, corespondența se diferențiază în primul rând prin aceea că se adresează unei persoane definite. în timp ce într-o epistolă e imperios necesară explicația, dezvoltarea ideilor, în jurnal e suficientă o simplă notație. Dacă dispozițiile în care un jurnal sau o scrisoare încep pot fi aceleași, ele se schimbă de Ia primele cuvinte, jurnalul putând să semene cu o scrisoare netrimisă. În fine, în jurnal tinde să fie exprimat conținutul conștiinței în sânul singurătății, opunându-se net rupturii de solitudine pe care o operează corespondența, ca instrument de comunicare între două conștiințe.
Opunându-se romanului „din scrisori”, la modă în secolul XVIII, roman în care existența însăși a persoanei era consacrată prin aceea a altuia, romanul sub formă de jurnal prezintă o persoană ce se percepe ca solitară. Chiar dacă demersul ultim este același, asistăm în primul caz la un conflict între două persoane ce reușesc sau nu să se înțeleagă; în al doilea caz sunt mai degrabă două singurătăți care ar vrea să se confunde. Există și tipul de roman autobiografic, având în comun cu jurnalul studiul continuu al eului, ca agent și pacient; prezentarea celorlalți ca niște creaturi ce nu-și trăiesc o viaţå proprie, ca niște proiecții ale spiritului eroului. Regulat și cotidian precum cronicile îndreptate spre prezentarea evenimentelor sociale, centrat pe persoana autorului și mai mult sau mai puțin apologetic, cum sunt memoriile, privat sau confidențial, dar avid de comunicare ca o scrisoare; căutând să extragă din aspecte noi trăsăturile unui model exemplar ca un roman autobiografic, jurnalul intim este toate acestea, simultan sau pe rând.
În 1800, jurnalul va reuși să se elibereze de sub tutela genurilor înrudite, ca urmare a formării unei filosofii despre om, a crizei romanului epistolar, a apropierii confesiunii de experiența interioară. De-a lungul secolului XIX, apar, la cincizeci de ani de Ia scrierea lor, jurnalele lui Benjamin Constant, Amiel, Stendhal, Kierkegaard, jurnalul fraților Goncourt. În secolul XX, jurnalul intim ajunge să fie cultivat mai mult decât oricând datorită unui gust accentuat pentru autenticitatea documentului psihic. Viața însăși se relevă mai interesantă decât ficțiunea la scriitori precum Jules Renard, André Gide, Kafka, Ernest Jünger. Jurnalul însuși implică ficțiunea, „tematizează viața; protagonistul lui este omul construit. Jurnalul devine astfel un mod de a se crea pe sine, de a se elabora - persoana devine personaj, omul se activizeazå, figura din carte se îndepărtează vizibil de cea din viață pentru că suprafața reflectorizantă a textului de identificare înșeală, ascunde mai mult decât dezvăluie, între „eu” și „celălalt” stabilindu-se raporturi specifice codului literar”.
Pentru a-și analiza trăirile, diaristul se eliberează de spațiu, de timp, de trup și de viață, afundându-se în obscuritatea ființei primare. „Partea vie” într-un jurnal este constituită de meditația pe care a creat-o. Autorul unui jurnal intim nu caută să cunoască noutățile din afară, ci se caută pe sine: „el nu prezintă decât rarele momente în care s-a găsit în legătură directă cu emoția, ce singură îi dă o anumită consistență. Tot restul, oricât de lungi ar fi notațiile sale sau durata, nu evocă decât ceva iremediabil pierdut”. Jurnalul apare ca instrumentul de fortificare a subiectului în sentimentul solitudinii sale și al particularității, ca locul unde nu consemnează decât ceea ce-i aparține lui însuși - emoții amoroase, neliniște filosofică, comuniune cu natura. A citi și chiar a scrie jurnalul echivalează unei încercări de regăsire a clipelor, de multiplicare a lor, de definire a sa însuși, de verificare a sa pe diferite paliere ale timpului. Scriitura cotidiană nu apare astfel ca un semn al infirmității persoanei care se caută precum Narcis și se pierde în imaginea reflectată; e din contră demersul cel mai autentic, instrumentul salvării, mijlocul de a se cuceri pe sine, prin sine.
Primul jurnal intim propriu-zis îl scrie în literatura română C. A. Rosetti în anii '40 ai secolului al XIX - lea. Timotei Cipariu, cam în aceeaşi perioadă va reda în Jurnalul său sursele literaturii jurnaliere în spațiul cultural românesc: „De mult mi-am fost propus să încep a scrie una specie de memoriu din viața mea și din cele ce am ajuns și cunoscut io; nu că doară acestea ar fi cu totul demne de neuitare, cu toate că vor fi într - însele unele nu numai de interes istoric, ci chiar și fisiologic, ci ca să dau, de se poate, oareșcare impuls conaționalilor mei la asemenea scrieri originare, a căror preț la toată tîmplarea pentru istoria și literatura popoarelor este prea însemnat”… Tema de lungă tradiție e aceea a silniciei scrierii jurnalului, silnicie pe care o vor acuza și modernii. Cu „plângerea” neputinței de a scrie, cu disperarea de a nu ajunge la operă, literatura română dobândise o nouă specie. Octav Șuluțiu va vorbi despre necesitatea scriitorului de a ține un jurnal, distingând între jurnalul trucat menit să impună lumii pe creatorul său - Barrés, Gide și jurnalul adevărat, care închide cercul intimității și presupune identificarea diaristului cu opera sa, precum în cazul lui Amiel și Renard. Tudor Mușatescu va considera și el că scriitorul este dator să-și țină evidența gândurilor, oamenilor și întâmplărilor de la o zi la alta. Această evidență devine un exercițiu de sinceritate dozată.
În viața reală, categoriei ființării i se substituie cea a aparenței. „Eul” nu descoperă celorlalți imaginea sa profundă, ci una fugitivă, mutilată. Contradicția apare între o imagine nelimitată a sinelui, corespunzând unei aspirații înalte, fondate pe un sentiment intim și reprezentarea sinelui, așa cum o vede subiectul în privirea celorlalți. Căutându-se pe sine, diaristul se confruntă cu problema: e vorba de a se cunoaște pe sine, ca persoană separată sau de a cunoaște în sine omul la modul general? Se pare că o experiență morală făcută asupra unui individ poate conduce la constatări despre masă. Julien Green consideră că prin cuvântul „eu” se pot spune multe lucruri, se poate ajunge la esențial, la o eliberare. Narațiunea personală este un mediu unificator al lumii cu eul, al totului cu fragmentul. Ființa, prin extinderea sa, structurează lumea. O modalitate de reprezentare a unei lumi prin sine este aceea a erijării sale în purtător de cuvânt al unei națiuni. Este de pildă cazul lui Titu Maiorescu ce, aflat la studii la Viena începe un jurnal intim. Românii încep să scrie jurnale intime sub influența spiritului vremii și în condiții speciale. Mai toți diariștii, aflați la studii în străinătate, simt nevoia să marcheze existența lor printre străini. Genul diaristic a evoluat lent și s-a afirmat greu în cultura română din cauza neîncrederii criticilor în valoarea acestui gen. Odată cu generația lui Mircea Eliade, în sfera literaturii subiective vor apărea capodopere, ce spulberă orice scepticism anterior. Mircea Eliade vede în autenticitate - o manifestare a tendinței proprii secolului nostru în toate planurile de a se da expresiei concretului, o reacție împotriva schemelor abstracte, a automatismelor psihologice.
Pentru mulți scriitori jurnalul a constituit o formă de eliberare, o formă de păstrare în stare pură a amintirilor sau o încercare de a aplica propriei persoane un alt tip de terapie. Au scris oare evreii un altfel de jurnal? Cu siguranță că nu pentru că și-a spus cuvântul condiția lor de oameni, în primul rând. Poate că altul era „suflul” jurnalului în momentele de restriște, în anii când condiția de om le era pusă la îndoială de cei din jur și sensibilitatea le devenea astfel dureroasă, gândurile deveneau istorie. Cu sau fără voia autorului, jurnalul devine un loc de refugiu; ritualul scrisului e cel care salvează, având rolul unui factor compensator, de echilibru lăuntric. Jurnalul scriitorilor evrei trebuie înțeles drept vulnerabilitatea unei personalități frustrate de împrejurări și asumarea condiției etnice de evreu, pentru a înfrunta agresivitatea istoriei. E, în aceste condiții firească întrebarea: „Este eroul jurnalului un exponent al unei elite intelectuale în general sau evreiești, în special? Eroul jurnalului, ca și omul care-1 scrie, își creează și afirmă el însuși, statutul de ființă și de singurătate - aceasta din urmă fiind un atribut al condiției iudaice.
Jurnalul politic - intelectual e inferior scrierilor produse de cei care au trăit drama deportărilor sau au fost victime ale Holocaustului. Literatura universală aduce ca mărturie în acest sens Jurnalul micuței Anne Frank, victima Holocaustului din Olanda. Jurnalul ei nu e altceva decât un semn de întrebare, o mare rană deschisă în ochii și inima unui copil. În adăpostul secret din Bergen-Belsen va scrie despre relațiile de familie, experiența vieții în ascunzătoare, despre eforturile celor ce-i ascundeau pe evrei de a-i apăra. Va realiza, în ciuda vârstei fragede, că evreii nu vor putea niciodată să fie doar olandezi sau englezi, căci religia lor va prima asupra apartenenței la un popor. Astfel, într-o vreme când erau citite cu pasiune notațiile zguduitoare ale luptătorilor, capabili să redacteze senini, în zorii zilei de execuție, mesajul câtre urmași, jurnalul Annei Frank a stârnit un puternic ecou datorită intensității majore a întrebărilor răscolitoare.
Scriitorul român Emil Dorian notează și el din mijlocul evenimentelor suferința unui om și implicit, a unui popor hulit. Jurnalul său reprezintă o scriere de literatură subiectivă care ia forma unei cronici dramatice a suferințelor îndurate de populația evreiască din decembrie 1937, de la instalarea guvernului Goga - Cuza până după 23 august 1944. Paginile despre programul legionar sunt atât un cutremurător document de epocă, cât și un tablou de gen. Autorul Jurnalului din vremuri de prigoană notează de asemenea trăirile sale sufletești, sentimentele, gândurile. El constată că tristețea e starea unică ce copleșește: „Casă, oameni, prieteni, totul se amestecă într-o pastă cețoasă care îmi apasă sufletul, îmi asfixiază gândurile și îmi usucă viața”. La 4 august 1944, după ce descrie evenimentele de pe terenul războiului, notează: „e din ce în ce mai consistentă impresia generală că trăim ultimele clipe ale încordării militare”. Jurnalul lui Emil Dorian devine unul de front, în care evenimentele petrecute în decurs de 6-7 ani, sunt consemnate și comentate. Frontul nu e însă linia întâi din primul război mondial, ci atmosfera Bucureștilor.
Un alt autor evreu de „Jurnal” va reuși să depășească propriile limite și limitele unui neam, căutând liniștea într-o altă credință pe care apoi o împărtășește și celor din jur în calitate de călugăr. În ciuda titlului și a datării paragrafelor, Jurnalul fericirii nu este un jurnal, ci o carte scrisă „post factum”, un fel de memorii privind evenimentele de conștiință. Cei care au refuzat să înțeleagă ce se petrecea în România au fost condamnați la trezire. Monahul de la Rohia evocă mizeria, boala, frigul, frica resimțită de deținuții politici, considerând că nicio închisoare nu este mai grea decât cea care duce la nebunie. Jurnalul fericirii se îndepărtează și de formula clasică a memoriilor și de aceea a autobiografiei tradiționale. Autorul prezintă experiența capitală pe care o trăiește - detenția și temeiurile convertirii sale religioase. Poetica spontaneității este primejduită în Jurnal deoarece între eveniment și discursul relatând evenimentul este o perioadă de timp confortabilă. între cele două momente apare o nouă scriitură. Steinhardt, născut evreu, trece în închisoare la ortodoxie și, când iese, laudă detenția pentru că l-a ajutat să-l cunoască pe Dumnezeu. Modelul posibil al convertirii sale poate fi considerat Sfântul Augustin. Ca evreu creștinat, judecă oamenii în maniera lui Hristos și nu după păcatele lor. El afirmă că doctrina creștină este în esența ei veselă. lisus și-a pus la încercare ucenicii, surprinzându-i prin faptul că a lăudat nepăsarea Măriei, a spus că celui care cere i se va da.
Potrivit lui Dan C. Mihăilescu „scopul smereniei lui Steinhardt a fost acela de a se umple de Dumnezeu, de a se recunoaște prin cărțile celorlalți - Eliade, Cioran, de a-și recupera adevărata identitate printr-un exercițiu de alterizare”. Jurnalul fericirii pornește dintr-o vocație a iertării. În cazul lui Steinhardt se împlinește vorba lui Malraux: „omul trebuie să facă în așa fel încât să-și transforme viața în destin”. Destinul și-l va scrie evreul creștinat neacceptând să devină martor al acuzării și deci să rămână în libertate. Eugen Simion va conchide: „Cartea sa devine jurnalul unui spirit frumos și autentic, cu deschidere intelectuală și cu morala omului religios, trecând prin suferință și vrând să iasă din ea fără resentimente”. Jurnalul, ca document, se transformă în cazul lui Steinhardt, în mod special, în literatură; mărturia devine un discurs despre ficțiunea eului, autorul întorcându-se în propriul text care dă seamă despre felul cum se scrie trăind sau cum se trăiește scriind.
Bibliografie:
Apostol, Pavel, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
Cipariu, Timotei, Jurnal, Editura Dacia, 1972.
Girard, Alain, Le journal intime, Presses Universitaires de France, Paris, 1963.
Holban, Ioan, Literatura subiectivă, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
Merlant, Joachim, Le Roman personnel de Rousseau à Fromentin, Paris, Hachette.
Mihăilescu, Dan, Literatura română în postceauşism, I, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Simion, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
| Eticheta | Atribute | Valori ale atributelor | Semnificaţie |