ISSN 2457-8428 
 ISSN–L 2457-8428

Numarul Curent

Meniu
>
Numarul Curent
                                   Autor: Felicia Oblesniuc
e-mail: oblesniucfelicia@gmail.com
Școala Profesională Specială din Câmpulung Moldovenesc
 
NOI  ȘI DIZABILITATEA
 
Rezumat: Prin acest articol ne propunem să arătăm că acei copii care se confruntă cu probleme speciale au dreptul și se pot bucura de o viața cât mai apropiată de normalitatea dacă beneficiază de sprijinul cadrelor didactice și nu în ultimul rând al familiei.

Cuvinte cheie: Educație specială, elevi, profesori, școală, dizabilitate;

        Nu are rost să definim încă o dată dizabilitatea, deoarece definiția ei o găsim în cărți de specialitate ,în dicționare, tratate, etc….De multe ori mă gândesc că ne raportăm la definiții, dar nu încercăm suficient să înțelegem , OMUL, sufletul celui care se confruntă cu această problemă zi de zi și în cazul meu ,al copilului care se confruntă cu o formă de dizabilitate.
     Cred că este mult mai important să vorbim despre ea și să înțelegem cum o privim noi ceilalți.
     Astăzi vreau să vorbesc despre copiii care au o astfel de problemă și cum încearcă ei să se adapteze la cerințele și timpurile noastre.
     Știm că un copil cu SD sau ADHD, TSA este atipic, adică foarte simplu într-un limbaj popular putem spune că este „diferit”. Dacă un copil fără tulburare înțelege mesajele transmise, execută sarcinile primite, râde se joacă , pentru un copil atipic lucrurile nu sunt atât de simple. Privindu-i  cu atenție vezi  din privirea lor că ei încearcă să ne atragă atenția asupra acestui aspect și strigă după ajutor.
Cum i-a afectat pe acești  copii mediul on-line?
     Un adevăr trist și dureros este că învățământul on-line a venit ca un uragan peste ei și nu au înțeles ce li se întâmplă și de ce au ajuns ei dintr-o dată să participe la lecții din fața calculatorului, când până în acel moment accesul le era interzis.
      După ce au revenit la școală fizic, am încercat să înțeleg toate mesajele transmise de un copil cu SD, nonverbal. Cât de greu i-a venit să interacționeze cu ceilalți, să participe la lecții din nou, nu pot să vă spun..,dar știu că a încercat prin furia lui, prin nerespectarea regulilor din clasă să ne transmită că nu este OK să lași un copil să stea acasă, să facă lecții din fața calculatorului și după aceea să-l readuci la clasă și să poți să mergi înainte cu ceea ce ai făcut până atunci.
          Aspectele acestea mi-au atras atenția și am vrut să scriu câteva rânduri în primul rând pentru părinți și mai apoi pentru cadrele didactice care lucrează cu copii atipici. Vreau să vă spun cât de importantă este să nu renunțăm la oamenii care interacționează cu ei, răbdarea, respectarea regulilor, fermitatea .Vrem sau nu vrem să acceptăm ,din păcate există tot mai multe cazuri de copii diagnosticați cu fel și fel de dizabilități.
    Să încercăm să-i înțelegem,să-i ajutăm și să facem tot ce putem pentru integrarea lor în societate!
      Indiferent că lucrăm  învățământul special , în învățământul de masă caută să-i înțelegi, să-i ajuți să progreseze, să le asiguri atenția de care au  nevoie și cel mai important  : „nu fii indiferent!”
Prof. Balercă Vasilica
e-mail: balerca_vasy@yahoo.com
Școala Profesională, comuna Petricani - Neamț
 
 
MODALITĂȚI DE ABORDARE A PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII GÂNDIRII CRITICE
 
REZUMAT: Utilizarea jocului didactic in activităţile matematice, vizând înţelegerea noţiunilor şi a conceptelor specifice  acestei ştiinţe, determină elevul  să inveţe cu plăcere, să aibă o comportare mult mai activă, acceptând competiţia cu sine însuşi dar şi cu ceilalţi parteneri de joc, să devină interesaţi faţă de activitatea ce se desfăşoară și, nu în ultimul rând, un factor favorizant al gândirii critice . În condițiile în care jocul didactic matematic este bine organizat și dirijat cu pricepere determină  înţelegerea şi însuşirea unui  volum de cunoştinţe și, în condițiile exersării acestora într-un sistem dirijat se va ajunge la construirea unor structuri mentale și la dezvoltarea unor capacităţi intelectuale .
           
CUVINTE CHEIE: Joc didactic, gândire critică, organizare, structuri mentale, participare activă
 
 
Cerinţele crescânde ale societăţii contemporane impun învăţământului sarcini importante în scopul înarmării tinerei generaţii cu cunoştinţele necesare dezvoltării multilaterale. Pentru aceasta, şcoala trebuie să utilizeze cele mai eficiente căi, cele mai variate mijloace care să asigure creşterea ritmului de însuşire a cunoştinţelor.
Analizându-se nereuşita la învăţătură a copiilor, s-a constatat că aceasta se datorează, între altele, necultivării atente a intereselor elevilor, în vederea achiziţionării noilor cunoştinţe. Cu alte cuvinte, progresul în procesul de învăţământ este condiţionat într-o măsură covârşitoare de o motivaţie superioară din partea elevului, exprimată prin interesul său nemijlocit faţă de problemele ce i se oferă, prin plăcerea de a se cunoaşte si explora necunoscutul, prin satisfacţiile ce le are în urma eforturilor sale.
Prin urmare, strategia didactică trebuie să includă neapărat în coordonatele sale si această preocupare a educatorului prin captarea si menţinerea, în permanenţă, în condiţiile de „ înaltă tensiune” a atenţiei si interesului elevului.
Una dintre căile de realizare a acestui obiectiv o reprezintă jocul didactic, punte ce poate uni şcoala cu viaţa, activitate aparent facilă, totdeauna atractivă, care pune în funcţiune toate forţele intelectuale ale copiilor, precum si trăirile afective. Asemenea mijloc instructiv-educativ are valori formative cu atât mai profunde cu cât decurg mai firesc din trebuinţele si atracţiile elevilor si creează climatul afectiv si intelectual propice dezvoltării intelectuale independente.
Un proces de învăţare modern se cere astfel organizat, încât să-i ajute pe elevi să prezinte cunoştinţele într-o formă personală, să caute soluţii originale, să grupeze şi să ierarhizeze ideile. Acestea sunt, de fapt, dezideratele esenţiale ale educării gândirii creatoare la elevi. Creativitatea – arată Al. Roşca – presupune atitudinea creativă în faţa dificultăţilor.
Într-un sens mai larg, gândirea creativă este considerată capacitatea umană de a găsi idei, metode, soluţii noi, de a da naştere unor lucruri necunoscute anterior, care nu sunt noi pentru societate, dar la care s-a ajuns pe o cale independentă.
Acest mod de definire a gândirii divergente se referă la creativitatea manifestată de elevi în şcoală la diferite discipline de învăţământ. La nivelul copiilor din ciclul primar, orice rezolvare de situaţii problematice constituie, în acelaşi timp, o manifestare a creativităţii gândirii lor. Principala caracteristică a gândirii creative la elevi este noutatea sau originalitatea soluţiei găsite, a ideii emise.
Copilul de vârstă şcolară mică adoptă o atitudine creatoare atunci când, pus în faţa unei probleme, îi restructurează datele, descoperă căile de rezolvare, o rezolvă într-un mod personal.
Şcoala trebuie să-l pună pe elev în situaţia de a poseda cât mai devreme mijloacele proprii de însuşire a cunoştinţelor, de prelucrare şi integrare a acestora în sisteme şi structuri noi şi de aplicare a lor în practică, în mod creator.
În tot ceea ce fac, micii şcolari îşi pot manifesta o atitudine creatoare. Există modalităţi specifice de exprimare a potenţialului creator în cadrul oricăror activităţi desfăşurate în şcoală, inclusiv al celor de matematică.
Cultivarea gândirii divergente la elevi este realizabilă, învăţarea de tip creator impunând anumite premise ce se constituie drept cerinţe specifice: insuflarea unei atitudini creatoare elevilor, a unui stil de gândire creator, independent, liber; orientarea elevilor spre nou, asigurarea unui climat propriu manifestării spontane şi fără temeri a acestora; încurajarea efortului creativ încă de la primele manifestări, asigurarea încrederii în sine, incitarea gândirii copiilor la diferite operaţii şi în diverse direcţii.
Abordarea în ultimul timp a aspectelor enumerate mai sus de un număr mare de cercetători, abordare concretizată într-un număr important de studii şi articole, precum şi faptul că în practica învăţământului primar românesc s-au regăsit în măsură insuficientă anumite aspecte (de exemplu, problematica potenţialului creativ), deşi specialiştii cred că în viitor programa trebuie modificată, ţinându-se cont de realităţile şcolii, ale contextului social şi de sugestiile experţilor, au reprezentat motive ale realizării unei investigaţii practice, a unei cercetări întreprinse în anul şcolar 2006 – 2007. Acest demers a demonstrat că forţa creativă a copiilor este fecundă, că elanul lor creator este tonic şi novator. Descoperirea capacităţii de a gândi creativ încă din starea potenţială, presupune priceperea învăţătorilor de a vedea, de a simţi pulsul. Depistarea creativităţii este o îndatorire a tuturor educatorilor. Dar, a o depista numai şi a o înregistra ca atare, înseamnă a te opri la jumătatea drumului. Finalitatea actului educativ este însă realizarea, adică opera. Iar acest lucru înseamnă făurirea laturii creative a personalităţii fiecărui elev.
Pe drumul lung străbătut de copil, de la creativitate în stare potenţială până la creativitate emergentă, implicaţiile învăţătorului sunt de neînlocuit. El trebuie să-şi propună un sistem de strategii care să aibă între obiectivele prioritate, cultivarea gândirii divergente.
Inventivitatea învăţătorului este măsura pregătirii psihologice a copiilor pentru o învăţare creativă, pentru o reală dezvoltare a spontaneităţii şi creativităţii actului învăţării şi formării aptitudinilor creaţiei propriu-zise.
Este creativă o minte totdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alţii găsesc răspunsuri satisfăcătoare, capabilă de judecăţi autonome şi independente. Creativitatea înseamnă muncă, premisa indispensabilă a oricărui succes, în orice domeniu. Nici un creator de marcă nu a ajuns să aibă un renume fără muncă.
            Ipoteza de lucru care a stat la baza experimentului constatativ – gândirea divergentă a şcolarului mic poate fi dezvoltată în condiţiile rezolvării diferitelor situaţii problemă impuse de implicarea în jocurile didactice matematice – cu certitudine, după un an de activitate intensă cu lotul experimental, este confirmată.
Elevii supuşi antrenamentului au căpătat mai multă încredere în ei, în puterea gândirii şi imaginaţiei lor creatoare. Dând frâu unui anumit non-conformism, dar păstrând limitele decenţei şi ale buneicuviinţe, s-a observat la micii şcolari manifestarea unei atitudini degajate, liberă de orice canoane rigide, de prejudecăţi şi de rigori impuse.
În sistemul influenţelor ce se exercită pe diferite căi pentru creşterea acţiunii formative a şcolii, jocul didactic are un rol important, deoarece, putând fi inclus în structura lecţiei, se poate realiza o îmbinare între activitatea de învăţare si joc, îmbinare care facilitează procesul de asimilare, fixare si consolidare a cunoştinţelor.
În structurarea jocurilor pentru clasa a II-a, am pornit de la necesitatea de a introduce în lecţiile de matematică, mijloace care să acţioneze asupra tuturor factorilor psihici, ce participă la realizarea procesului de cunoaştere: gândirea, memoria, atenţia, imaginaţia si care să stimuleze în acelaşi timp, formarea si dezvoltarea unor trăsături de caracter.
Nevoia de joc si acţiune a copilului, respectarea unor reguli, implicarea directă în executarea sarcinii, transpunerea în diferite situaţii, sunt elemente ce stimulează si consolidează unele trăsături ale personalităţii.
Activităţile desfăşurate în cadrul orelor de matematică au fost chemate să concure la un act educaţional cât mai complet şi complex. S-a urmărit dezvoltarea la elevii cu care s-a lucrat a spiritului de observaţie, a perspicacităţii, a priceperilor şi deprinderilor de rezolvare şi compunere a unor tipuri diferite de probleme, a spiritului competitiv, dar şi de echipă, a gândirii divergente – caracterizată prin fluenţă, flexibilitate, originalitate. Prin aceste activităţi variate, incitante, s-a reuşit atingerea obiectivelor propuse, o dovadă fiind şi rezultatele finale la matematică ale copiilor.
Experimentul derulat a constituit şi prilejul depistării măsurii în care mediul social şi familial îşi lasă amprenta inclusiv asupra gândirii creatoare a elevilor. S-a văzut că elevii care provin din medii familiale favorizate obţin rezultate deosebite, făcând faţă cerinţelor procesului educativ. Explicaţia rezidă în condiţiile oferite de aceste medii: cultură, civilizaţie, mijloace de informare moderne, preocupări variate, modalităţi de petrecere a timpului liber în mod plăcut şi util, gust estetic etc. Toate acestea reprezintă încă, pentru unii copii ai lotului experimental, goluri pe care şcoala se străduieşte să le umple  ţintind  către asigurarea nu numai a laturii formale, ci şi a celei nonformale şi informale a educaţiei acestor elevi.
Pe toată perioada cercetării a fost observată permanent şi conduita elevilor care gândesc creativ, în diferite împrejurări. Aceasta poate fi definită sub titlul unui „portret – robot” care s-ar prezenta astfel:
- pătrunde conţinuturile, le prelucrează; se poate detaşa de informaţie, exprimând-o într-o manieră personală; are iniţiativă intelectuală;
- are încredere în forţele proprii, ştie  că  se poate descurca în orice situaţie, are înclinaţie spre risc;
  • soluţionează ,,altfel” unele  probleme;
  • rezolvă singur sarcinile de tip şcolar;
-    are şi alte preocupări în timpul lecţiilor (desenează, citeşte, se joacă, se agită, ,,visează”);
  • este mereu activ şi curios;
  • îi place să propună diferite jocuri;
  • nu este sociabil în raporturile cu ceilalţi;
  • are un nivel superior de aspiraţii şi interese variate;
  • nu este mulţumit cu prima formă a produsului activităţii, etc.
În concluzie, se poate afirma că, printr-o muncă perseverentă, învăţătorul are şansa de a institui o atmosferă propice gândirii divergente, cultivând un stil creator la şcolarii săi şi, prin aceasta, îmbogăţind potenţialul şi procesul creativ. Importanţa acestui aspect  rezultă din faptul că, activitatea creativă este considerată ca reprezentând cel mai înalt nivel comportamental uman, capabil de a antrena  şi focaliza toate celelalte niveluri de conduită biologică şi logică (deprinderi, inteligenţă), precum şi toate însuşirile  psihice ale unui individ (gândire, memorie, atenţie, voinţă, afectivitate) în direcţia pentru care acesta este pregătit şi preocupat în vederea realizării unor produse ce se caracterizează prin originalitate, noutate, valoare şi utilitate socială.
                Ilustrarea diferitelor aspecte teoretice legate de rolul jocului didactic matematic în dezvoltarea gândirii dcritice, de particularităţile acesteia la vârsta şcolară mică precum şi încercarea de a cunoaşte, a stimula şi a dezvolta capacitatea de a gândi divergent a şcolarilor mici, constituie principalele coordonate ale lucrării şi creează premisa continuării cercetării, pe aceeaşi linie, încercând găsirea unor modalităţi concrete de implementare în activitatea didactică a metodelor moderne sau optimizarea celor clasice, pentru a deveni activ – participative  şi a ajuta la atingerea obiectivului major al învăţământului de a pregăti, la elev, calităţile unui om modern, capabil să se adapteze rapid la dinamica vieţii sociale.
,,Străduieşte-te să-ţi faci datoria şi atunci vei afla cât preţuieşti.”
                                                                                    (L.N.Tolstoi)
   Prof. psihopedagog Cătoi Daniela,
e-mail: catoidanielaioana@yahoo.com
Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă, Brașov
 
Efectele benefice ale programului de stimulare prin artă combinată asupra integrării sociale și emoționale a copiilor cu deficienţă de auz
 
Rezumat: Programul educativ terapeutic de stimulare prin artă combinată a demonstrat că deficiența de auz nu mai înseamnă limitare iar copilul experimentează noi comportamente care au ca efect o echilibrare a personalităţii prin dezvoltarea capacităţii exprimării individuale şi autocunoaşterii. . Este clar că nu putem controla mediul în care trăim dar putem să îi aducem modificări prin crearea unui climat educativ prielnic cu abordări educaţionale accesibile.
 
Cuvinte cheie: deficiență de auz, program educativ terapeutic, stimulare prin artă combinată.
 
 
Cercetarea îşi propune investigarea efectelor benefice ale programului educativ terapeutic de stimulare prin artă combinată, asupra dezvoltării socio-emoționale a copiilor cu deficienţă de auz  în vederea influenţării pozitive a integrării.   
 Programul educativ terapeutic de stimulare prin artă combinată este o intervenţie organizată în mai multe întâlniri de stimulare prin artă, mişcare, joc, teatru, într-o manieră originală de îmbinare, ţinându-se cont de obiectivele urmărite şi de particularităţile psihice ale copiilor. Prin activităţile acestui program, se pune în evidenţă rolul foarte important al psihopedagogului care pe lângă activităţile de educaţie şi instruire, desfăşoară şi activităţi de armonizare afectivă, activităţi în care copilul îşi dezvoltă atitudini pozitive. Acest program educativ-terapeutic îşi propune reducerea interacţiunilor negative pe care le are copilul în cadrul grupului şi promovarea comportamentul de cooperare adică găsirea unor rezolvări la situaţiile problemă, împreună cu partenerul. Pentru acest lucru este nevoie de experienţele pozitive cu ceilalţi. Am propus în acest sens, jocuri de încredere, jocuri de rol, jocuri desfăşurate în perechi, o poveste terapeutică, care îi va ajuta pe copii să găsească soluţii pentru situaţii problemă. În cadrul acestui program, desfăşurat pe o perioadă scurtă de timp, copilul experimentează noi comportamente într-un grup de copii. Pentru a obţine o intervenţie eficientă solicitările vor creşte în funcţie de cum evoluează copilul.                   
Obiectivele cercetării:
O1. Analiza influenţelor socio-emoționle asupra integrării educaţionale şi sociale la copiii deficienţi de auz;
 O2. Identificarea unor modalităţi de echilibrare a personalităţii prin dezvoltarea capacităţii exprimării individuale şi autocunoaşterii;
Ipotezele cercetării:
I1. Prezumăm că existenţa în mediul incluziv echilibrează personalitatea şi îmbunătăţeste comportamentul adaptativ al preşcolarilor hipoacuzici.
I2.  Presupunem că prin stimularea deprinderilor şi capacităţilor fizice, mintale şi sociale ale copiilor cu dizabilităţi prin programe de intervenţie adecvate se va îmbunătăţi dezvoltarea emoţională a copiilor cu deficienţe de auz..
I3.  Se presupune că în cazul subiecţilor la care are loc o colaborare eficientă pe bază de parteneriat, între profesori şi părinţi vor creste performanţele din domeniul integrării ale acestora.
I4.  Se presupune că între atitudinea cadrelor didactice faţă de integrare din învăţământul special şi a celor din învăţământul de masă  există o serie de diferenţe semnificative determinate de profilul specializării acestora şi mediul de activitate
Etapele cercetării
1. Etapa preexperimentală s-a desfăşurat la începutul anului școlar şi a reprezentat etapa constatativă  în care s-au desfăşurat: 1. Convorbire cu cadrele didactice care au în clasă preşcolari, hipoacuzici, care au fost remarcaţi ca fiind mereu suparacioşi, trişti, agresivi, nu au prieteni, cer aprobarea sau răsplata pentru tot ceea ce fac, cu  dificultăţi de comunicare. 2. Chestionarul aplicat părinţilor pentru a stablili cum influenţează mediul familial personalitatea copilului,  care este nivelul satisfacţiei părintelui faţă de integrarea propriului copil, dacă este de acord cu participarea copilului la programul instructiv educativ prin arte combinate şi dacă consideră că acest program poate avea influenţe pozitive asupra integrării cu succes a copilului. 3. Părerea cadrelor didactice din CSEI-Bv despre integrarea copiilor cu deficienţe în învăţământul de masă. Chestionar . 4. Evaluarea preşcolarilor hipoacuzici care au fost remarcaţi ca fiind mereu suparacioşi, trişti, agresivi, nu au prieteni, cer aprobarea sau răsplata pentru tot ceea ce fac, cu  dificultăţi de comunicare. 5. Întocmirea programului educativ trapeutic, inclusiv a unor propuneri de activităţi ce ar putea fi incluse în calendarul de activităţi al acestuia. 6. Distribuirea de materiale informative în domeniul educaţiei către părinţi. Este etapa în care se iniţiază, de fapt , întregul proces de cercetare psihopedagogică. 
2. Etapa formativă - Evaluarea eşantioanelor experimental și de control, a fost realizată cu ajutorul testelor proiective consacrate, scala Webster, grila de observaţii a comportamentelor în timpul activităţilor educativ terapeutice. Programul educativ terapeutic s-a desfășurat săptămânal, pe o durată de minim o oră. Evoluția comportamentală a copiilor a fost studiată şi cu ajutorul profesorilor şi părinţilor prin intermediul unui instrument de investigare a comportamentelor, sub forma unui chestionar. Monitorizarea programului și consemnarea rezultatelor şi observaţiilor a fost continuă.
3. Etapa finală - Pe baza administrării aceloraşi probe, în condiţii identice pentru toţi subiecţii, la finalul cercetării am concluzionat că participarea copiilor la un astfel de program conduce la dezvoltarea anumitor deprinderi şi abilităţi, ameliorarea imaginii de sine şi tulburărilor de comportament, ale copiilor cu deficienţe de auz de vârstă preşcolară. Mai mult, acești copii înregistrează progrese și la nivelul comunicării, prin interacţiune - schimbul de mesaje între participanţii angajaţi în comunicare devenind interacţiune. Efectele benefice ale contactelor cu persoane care aud (copii sau adulți), activitățile desfășurate în comun, se regăsesc în planul dezvoltării afectiv-emoționale și intelectuale ale copiilor cu deficiență și sunt recunoscute atât de profesori cât și de părinți. În multe cazuri, progresul apare în limitele date de deficienţă. Este clar că nu putem controla mediul în care trăim dar putem să îi aducem modificări prin crearea unui
climat educativ prielnic cu abordări educaţionale accesibile. Atitudinea părinţilor faţă de copii s-au îmbunătăţit în multe cazuri. Relaţia părinte-copil-grădiniţă s-a modificat treptat. Părinţii au ajuns să aibă încredere în capacitatea educatoarelor de a ajuta copilul să îşi rezolve anumite conflicte şi de a-i îndruma pe ei să continue munca educativă şi acasă. Copiii ca beneficiari ai acestui demers au evoluat şi frecventează cu plăcere grădiniţa. Cadrele didactice au afirmat că performanţele copiilor ai căror părinţi sunt direct implicaţi în activităţile copiilor, sunt superioare copiilor care nu beneficiază de implicarea părinţilor în colaborarea cu grădiniţa.Cadrele didactice din învăţământul special dar şi cele din învăţământul de masă care au trecut prin experienţa integrării unui copil cu deficiențe sunt de acord că interacţionând, copiii se înţeleg şi se acceptă.
Dacă efectele pozitive se vor vedea şi după o perioadă mai lungă de timp, este greu de prevăzut. Însă se ştie cu siguranţă că problemele copiilor se pot ameliora în condiţii prielnice. Pentru ca aceste comportamente să se extindă şi în viaţa de zi cu zi, părinţii şi cadrele didactice trebuie să aplice acelaşi sistem de întărire a comportamentului pozitiv. Foarte bine raspund copiii la întăriri pozitive pe puncte. Astfel copilul primeşte răspuns la comportamentul lui. La rândul lor cadrele didactice au nevoie de suportul familiilor copiilor pentru a găsi şi dezvolta căile de acţiune educative cele mai corecte de rezolvare a nevoilor copiilor. Toate acestea fac ca fiind necesar un parteneriat familie - copil – grădiniţă, cu implicarea tuturor părţilor.
Matei Oana-Alexandra
e-mail: oancea.oana88@gmail.com
Școala Gimnazială  Nr.39 „Nicolae Tonitza” Constanța
 
 
STUDIU PRIVIND DEZVOLTAREA FORȚEI MUSCULATURII MEMBRELOR INFERIOARE ÎN ANTRENAMENTUL PE NISIP ÎN GIMNASTICA ARTISTICĂ LA NIVEL 1 junioare III
 
 
Rezumat: Gimnastica în zilele noastre se caracterizează printr-un arsenal bogat de exerciții, ale căror dificultate și complexitate sunt în continuă creștere. Pe parcursul anilor, exigențele față de procesul de pregătire fizică în gimnastică a crescut foarte mult. Pregătirea fizică, mai ales pe nisip ocupă un loc determinant în realizarea procesului de formare și perfectionare a gimnastelor.
 
Cuvinte cheie: gimnastică, forță, nisip, pregătire fizică;
 
 
Nivelul atins de gimnastica de performanţă impune prin complexitatea tehnicii folosirea unor metode şi mijloace moderne, de concepţie şi tehnologie avansată aplicată sportului în general şi gimnasticii artistice în special, menite să descifreze şi să acţioneze asupra mecanismelor intime ale mişcării, pentru a le cunoaşte şi a le influenţa în sensul creşterii performanţelor sportive.
La nivelul actual, obţinerea performanţelor în acest domeniu nu mai este accesibilă decât sportivilor înzestraţi cu aptitudini deosebite pentru gimnastică. Dobândirea unui înalt grad de măiestrie tehnică presupune nu numai o bună selecţie, cât şi mărirea timpului de antrenament, a numărului de repetări, precum şi realizarea unui proces de învăţare în condiţii cât mai apropiate de cerinţele de concurs.          
Pregătirea gimnastelor este mult mai severă datorită schimbării tot mai frecvente a codului de punctaj, rolul major în pregătirea sportivelor avându-l antrenorul, el fiind nevoit permanent să găsească cele mai optime mijloace de îmbunătăţire a metodelor de lucru. Dintre toate calitățile biomotrice, forța și puterea sunt cele mai critice pentru numeroase sporturi. Sporturile cu dominanță de viteză–putere se bazează  pe dezvoltarea temeinică a forței și puterii.
Înțelegerea mecanicii și fizicii pregătirii de forță și includerea principiilor acestora în programul de antrenament vor stimula competitivitatea sportivilor.
După Ardelean T. (1980).1 accentul este pus pe viteza de execuție a forței care este similară cu puterea.
Gimnastica în zilele noastre se caracterizează printr-un arsenal bogat de exerciții, ale căror dificultate și complexitate sunt în continuă creștere. Pe parcursul anilor, exigențele față de procesul de pregătire fizică în gimnastică a crescut foarte mult.
Pregătirea fizică, mai ales pe nisip ocupă un loc determinant în realizarea procesului de formare și perfectionare a gimnastelor.
Beneficiile acestui program de antrenament: dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare, tonifierea musculaturii membrelor inferioare, îmbunătățirea și dezvoltarea vitezei, îmbunatățirea capacității funcționale, îmbunătățirea coordonării și echilibrului,  ne-au determinat să abordam această temă de cercetare.
Sportul este un proces pedagogic prin metodologie, un act educativ, prin principiile care-l structurează şi prin efectele surprinse în plan comportamental şi în atitudinea sportivului faţă de muncă şi viaţă ( A. Nicu şi colab.,1993).2
În 1996 A. Dragnea 3 referindu-se la antrenament împarte principiile acestuia în trei grupe mari, astfel:
  • principiile generale ale educaţiei fizice şi antrenamentul portiv;
  • principiile orientării conţinutului şi conducerii antrenamentul sportiv;        
  • principiile orientării şi dirijării efortului în antrenament sportiv.
Prin componentele antrenamentului sportiv se înţeleg elementele constitutive fundamentale ale procesului de pregătire a sportivilor. Raportându-le la componentele generale ale procesului instructiv-educativ, putem sublinia corespondenţa de conţinut cu acestea, dar în acelaşi timp, şi aspectul particular şi totodată, al grupării lor potrivit conţinutului specific al pregătirii sportive.
Indiferent de ramura de sport sau de categoria de clasificare sportivă, în procesul pregătirii instructiv-educative s-au statornicit următoarele componente:
Pregătirea fizică ocupă un loc determinant în realizarea procesului de formare şi perfecţionare a gimnaştilor şi gimnastelor. Exerciţiile specifice, multiple şi armonioase din gimnastică, spre deosebire de alte sporturi, prezintă avantajul că asigură o anumită dezvoltare sau menţinere a calităţilor motrice
Astăzi, pregătirea fizică în gimnastică se constituie ca un sistem bine organizat şi cu un scop clar conturat, cu sarcini şi mijloace precise pe tot parcursul ciclurilor şi etapelor de antrenament. (  N.Vieru, 1997 ).4
Conţinutul  bogat şi variat al gimnasticii se caracterizează prin tehnicitate, fiecare
mişcare având o tehnică specială toate aceste mişcări trebuie învăţate. Unele au o structură mai simplă, uşor de înţeles, de perceput, de imitat şi de învăţat,  alte mișcări având o tehnică complexă, au un grad  înalt de dificultate, solicitând astfel anumite calităţi specifice.
În gimnastică, aria şi problematica pregătirii tactice sunt mai restrânse în raport cu
alte discipline sportive.  Cu toate acestea, rezolvarea corespunzătoare a aspectelor tactice specifice a devenit foarte importantă în condiţiile actuale ale intensificării activităţii competiţionale, precum şi datorită apropierilor valorice între sportivi pe plan internaţional şi creşterii în consecinţă a concurenţei.
Problema pregătirii psihologice în gimnastică, este de mare actualitate în condiţiile
amplificării sistemului competiţional internaţional şi mai ales ale luptei sportive acerbe ( M, Epuran,1996).5
               Mecanica și energia locomoției au fost investigate temeinic numai în laborator, pe suprafețe tari, plane, non-alunecoase, deși aceste condiții nu prea seamănă cu cele care apar în natură. Ar putea fi faptul că mecanismele de economisire a energiei utilizate în timpul locomoției pe o suprafață tare nu sunt funcționale pe o suprafață moale sau că mușchii utilizați pe o suprafață moale sunt într-o stare încât să se contracte și să lucreze cu eficiență mai mică sau pur și simplu
               Că munca mecanică necesară pentru a merge sau a alerga pe o suprafață moale este mult mai mare, deoarece piciorul nu funcționează pe substrat. Scopul studiului a fost de a cuantifica creșterea costului metabolic și motivul creșterii umane de mers pe jos și a alerga pe nisip uscat.
               Deplasarea în natură implică adesea mersul pe jos sau alergând pe un substrat moale, cum ar fi nisipul, care are un efect profund asupra mecanicii și energiei locomoției. Platforma forței și analizele cinematografice au fost folosite pentru a determina munca mecanică efectuată de subiecții umani în timpul mersului și a alerga pe nisip și pe o suprafață tare. 

               Consumul de oxigen a fost utilizat pentru a determina costul energetic al mersului pe jos și al circulației în aceleași condiții. Plimbarea pe nisip necesită o muncă mecanică de 1,6-2,5 ori mai mare decât mersul pe o suprafață tare la aceeași viteză. Dimpotrivă, funcționarea pe nisip necesită doar o muncă de 1,15 ori mai mare decât cea care rulează pe o suprafață tare la aceeași viteză.

                Plimbarea pe nisip necesită o cheltuială de 2,1-2,7 ori mai mare decât o plimbare pe o suprafață tare la aceeași viteză; În timp ce rulează pe nisip necesită o cheltuială de 1,6 ori mai mare decât cea care rulează pe o suprafață tare. 

               Creșterea costului energiei se datorează în principal două efecte: munca mecanică efectuată pe nisip și scăderea eficienței muncii pozitive realizate de mușchi și tendoane.
Pregătirea fizică specifică creşte în pondere odată cu specializarea sportivului şi se realizează cu mijloace specializate fiind determinată de tipul solicitării.
Pregătirea fizică asigură creşterea capacității de efort, obținerea şi menținerea formei sportive de concurs dar este şi mijloc de educare a calităților psihice, de voință, perseverență şi rezistență la stres prin barierele de efort intens care trebuie depăşite.
 
Bibliografie:
  1. Ardelean T., (1980), Fundamentarea teoretică și metodica generală a dezvoltării calităților motrice în atletism. / /E.F.S., București
  2. Dragnea A., (1996), Antrenamentul sportiv, București, Ed. Did și Ped., București
  3. Epuran M.,(1996), Psihologia sportului de performanţă, Ed. Evrica, București
  4. Nicu A., și colab., (1993), Antrenamentul sportive modern, Editis, București
  5. Vieru N., (1997 ), Manual de  gimnastică sportivă, Ed. Driada, București
Matei Oana-Alexandra
e-mail: oancea.oana88@gmail.com
Școala Gimnazială  Nr.39 „Nicolae Tonitza” Constanța
 
 
Sportul și calitatea vieții în societatea românească
 
Rezumat: Sociologia sportului prezintă influențele pe care le exercită sportul ca factor de afirmare a valențelor umane și sociale, precum și influențele pe care le exercită socialul asupra fenomenului sport. Evoluția în timp a sportului ne arată că dinamica lui este determinată de factorii sociali fiind astfel un produs social și cultural.
 
Cuvinte cheie: sport, sănătate, sociologia sportului;
 
Sociologii acordă atenție organizării programelor sportive și a relațiilor dintre atleți și alţi oameni, inclusiv membrii familiei, prieteni și antrenori, iar schimbările vizează organizarea programelor sportive: sportivii trebuie să aibă mai multă libertate pentru a stabili relații și în afara vieții sportive și pentru a trăi experiențe și dincolo de sport. Jay Coakley[1] propune cinci teorii care explică relaţia  sport-societate: teoria funcţionalistă, teoria conflictuală, teoria critică, teoria feministă şi teoria interacţionistă.Originea funcţionalismului o găsim în antropologie, pentru explicarea sistemelor sociale închise ale populaţiilor primitive, explicând orice lucru prin utiliatea sa; astfel şi sportul poate fi descris prin raportare la utilitatea sa socială,rolul lui fiind unul de stabilitate socială generală. Asemeni instituţiilor religioase şi sportul,de orice tip, foloseşte ritualuri şi ceremonii întărind astfel valorile împărtăşite într-o societate.
În prezent, sociologia sportului a devenit un domeniu legitim, de sine stătător, de studiu și cercetare. Laker[2] susține că sportul oferă un teren comun, o zonă sigură pentru că sportul este o constantă a unei societății și culturi realizându-se astfel o relație de interdependență și influență între valorile, normele sociale și activitatea sportivă. Istoria oferă exemple în care instituțiile sociale au fost schimbate în momentul în care ideologia care ghida valorile, normele și comportamentele în societate s-au schimbat. Scopul central al ştiințelor sportului este de a studia un rezultat final al minții, trupului și spiritului, întruparea a ceea ce numim azi sport. Acest rezultat este în mod ireversibil un produs social, dar nu a unei societăți oarecare ci a uneia bine definite. Articole din literatura de specialitate susțin că cercetarea în sociologia sportului trebuie să-și găsească suportul în teoriile sociale.
Sportul a devenit   un fenomen social major prin implicațiile sale economico-financiare (explozia dezvoltării industriei de echipamente și tehnologie sportivă, sumele imense de bani manipulate de cluburi și sportivi etc.) juridice, politice, culturale, de sănătate. După M. Epuran[3]  sportul este împărțit în următoarele categorii: sport pentru tineret, sport pentru toți, sport de competiție, sport de mare performanță.
Din punct de vedere social sportul are următoarele funcții:
  • Funcția integrativă și federativă realizată de federații, bine definită de regulile acestora esențiale formării, încadrării și selecționării sportivilor de elită, asigurând importante sume de bani sportivilor ce ating sperformanțe deosebite.
  • Funcția educativă și școlară realizată de instituțiile școlare pentru educarea copiilor în spiritul sportiv a dezvoltării concurenței și al fair-play-ului.
  • Funcția recreativă. Individul se odihnește activ prin sport.
  • Funcția consumatorie. Vânzarea articolelor sportive duce la dezvoltarea unor noi locuri de muncă.
  • Funcția spectacolului și a mediatizării.
         Când vorbim de socializare în sport ne referim la sporturile de performanță, unde norma și regula sunt mult mai stricte. Succesul poate fi atins doar prin împărtășirea comună a unor norme, valori, deprinderi, tipare comune, de către toți membrii unei echipe.
Deseori, cei care nu s-au încadrat în standardele impuse de societate au fost respinși și izolați social.
          La polul opus, lipsa acestor aptitudini înseamnă singuratate şi respingere din partea colegilor. Aceştia îi vor ridica pe un piedestal pe cei care se prezintă într-o forma fizică bunăşi-i vor transforma pe ceilalţi în ţinta ironiilor lor.
          Societatea modernă impune un ritm alert de viață, în care părinții au prea puțin timp să fie alături de copii, iar în acest sens sistemul educațional al fiecărei ţări (mai mult sau mai puțin dezvoltate) propune o ofertă largă de mijloace de petrecere a timpului liber pentru copii. Sedentarismul și consecințele sale, moda și uzanțele culturale îi determină pe mulți părinți să găsească soluții de petrecere a timpului liber și de socializare prin sport. Paleta ofertelor este foarte vastă, de la orele opționale de sport din grădinițe până la centrele speciale destinate copiilor. În România, părinții cu venituri și statut social peste medie, cu grad de ocupare foarte mare recurg la astfel de soluții. Socializarea sportivă este întâlnită și în cazul sporturilor de performanță unde normele, regulile și valorile organizaționale își pun amprenta decisiv asupra identității fiecărui sportiv. Dincolo de modă și de motivațiile personale, tot mai mulți oameni constată căsocializarea continuă prin sport conferă premisele necesare creșterii calității vieții (sociale și private), după N. Gavriluță[4].
          În opinia specialiștilor, practicarea activitatilor fizice sau a sportului influentează personalitatea tinerilor și crează efecte pozitive asupra corpului şi asupra minţii. Mintea funcționează la fel ca și corpul. Când corpul nu mai este antrenat, el nu mai poate fi folosit la fel ca înainte. Același lucru se întampla şi cu mintea. Corpul și mintea se află în strânsă legătură, deci, în mod firesc funcționează la fel. Efectuând exerciții fizice fără concentrare, se pot obține unele rezultate, dar acestea nu vor fi la fel de benefice ca atunci când se exersează, cu adevărat, pe concentrare.
          Practicate în cluburi, sali de fitness sau în aer liber, activitatile fizice constitue mobilul unor contacte frecvente, prilejul de a forma noi relații sau posibilitatea de îmbunătățire a capacităților de comunicare. S-au constatat beneficii afective la persoanele ezitante, timide sau lipsite de ambitie, care au comunicat mult mai bine într-un mediu în care nivelul inferior de autoapreciere nu joacă un rol important, fapt care a contribuit la dezvoltarea conceptului global de sine, facilitând contactele sociale..
În alegerea sportului practicat, există o delimitare foarte clară a preferințelor în alegerea unui sport; femeile tind să aleagă sporturi de genul handbal, baschet și volei, sporturi de echipă în care violența și riscul rănirii se presupune a fi mult mai redus. Pe de altă parte bărbații rămân fideli sportului rege, fotbalul și sporturilor de contact (box, karate etc…).
          Aparent, practicarea sportului, după cum arată studiile și datele barometrelor de opinie care vizează stilul de viață, pare să fie o componentă importantă a calității vieții, existând studii care demonstrează că există corelații pozitive între nivelul de trai, calitatea vieții și nivelul de dezvoltare a instituțiilor sportive naționale. 
Bibliografie:
Coakley, J., ”Sport  and socialization” Exercises and Sport Science Reviews, 21, 1993
Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F., Psihologia sportului de performanță, teorie și practică, Editura FEST, București, 2008
Epuran, M., Marolicaru,M., Metodoligia cercetării activităților corporale, Editura Risoprint , Cluj Napoca, 2002
Gavriluță, N., Gavriluță, C., Sociologia sportului, teorii, metode aplicații, Editura Polirom, Iași, 2010
Laker, Anthony. The Sociology of Sport and Physical Education: An Introductory Reader. London, UK;2002
 
[1] Coakley, J., ”Sport  and socialization” Exercises and Sport Science Reviews, 1993
[2]Laker, Anthony. The Sociology of Sport and Physical Education: An Introductory Reader. London, UK;2002
[3]Epuran, M., Holdevici, I., Tonița, F., Psihologia sportului de performanță, teorie și practică, 
Editura FEST,  București , 2008
[4] Gavriluță, N., Gavriluță, C., Sociologia sportului, teorii, metode aplicații, Editura Polirom, Iași, 2010
 
Bari Mihaela
e-mail: mihaelabari@gmail.com
Școala Gimnazială Nr. 7 “Remus Opreanu” Constanța
 
Contribuţia medicilor la dezvoltarea exerciţiilor fizice a educaţiei fizice şi a kinetoterapiei
 
Rezumat: Prin acest articol ne propunem să arătăm cum a fost promovată mișcarea, respectiv educația fizică de către cadrele medicale de-a lungul timpului, acestea din urmă înțelegând importanța mișcării în sănătatea oamenilor.

Cuvinte cheie: medici, educație fizică, sport, sanatate;

 Promovarea exerciţillor fizice, a educatiei fizice şi sportului se intemeiază pe cunoaşterea anatomiei, biomecanicii şi fiziologiei omului. Studierea ştiintifică a corpului uman fost precedată de observații empirice privind modul de vială, de deplasare a omului, rănile acestuia rezultate din lupte sau in urma accidentelor, a sacrificării prizonierilor şi a unor oameni (în cadrul ritualurilor).
În antichitate se intensifică observația asupra oamenilor bolnavi sau morți. a animalelor sacrificate. Începe studiul principalelor organe ale corpului uman prin efectuarea unor disectii. Egiptenii sunt primii care efectuează asemenea observatii, cercetări în strânsă legătură cu imbălsămarea corpului. Aspecte anatomice esentiale sunt redate in picturile murale, papirusuri, unele fiind reluate în scrierile lui Herodot.
 În Egiptul antic, pentru prima dată, se foloseşte masajul in scop de tratament al unor răni sau pentru vindecarea unor boli ale corpului.
În India și China (1000 î.Cr.) apar primele cărti care descriu părtile vitale ale corpului. În aceste tări se practicau masajul şi acupunctura, iar vechii indieni dezvoltă legătura dintre psihic şi funcţia respiratorie, dezvoltă doctrina Yoga, cu efectele sale obţinute prin exerciţule respiratorii.
În Grecia Antică, pentru prima dată, se foloseşte masajul ca mijloc de pregătire fizică a atleţilor, atât înainte, cât şi după intreceri ca mijloc de odihnă. Persoanele care efectuau masajul atleţilor se numeau „aliptes", iar aceştia foloseau pentru efectuarea diverselor manevre de masaj uleiuri şi pulberi fine.
În Iliada, Homer descrie un număr de 141 de boli şi numeroşi termeni anatomici.
Hipocrat (460-377 î.Cr.), numit părintele medicinei, scrie faimosul Tratat de anatomie, care conţine numerose date valabile şi in zilele noastre.
În Imperad Roman, medicul Galen din Pegaru, (129-201 d.Cr.) considerat primul mare cercetător  în anatomie foloseşte cu succes disecţia, iar în fiziologie utilizează experimentul. Prin tratatul său Despre Ocrotirea Sănătăți, a inspirat foarte mult medicii din perioada Renaşterii şi in mod deosebit pe Mercurialis.
Galen face primele clasificări ale oaselor (lungi, scurte. late), ale articulaţiilor ş.a. Ca medic chirurg al amfieatrelor de gladiatori, a avut mari posibilităţi de investigare practică, a examinat şi vindecat rănile luptătorilor.
El devine medicul lui Marcus Aurelius şi înființează una dintre primele scoli de medicină. De asemenea, scrie peste 100 de cărți, dintre care 43 de medicină.
 În Europa, se înfiinţează universităti — în Franţa (la Paris, şi Montpellier), in Italia (la Bologna şi Padova), in Anglia (la Cambridge. Oxford), in cadrul cărora ştiinţele îşi găsesc locul cuvenit.
În acea epocă se practica gimnastica medicală, influemată de medicina greacă şi arabă. Exercițiile fizice sunt considerate cea mai bună condiție pentru sănătate. Se afirmă că ele servesc trei scopuri în fortificarea organismului, în activitatea respiratiei și în digestie.
            În sec.V i.Cr.,în desene, picturi, sculpturi, este redată cu mare finețe  mişcarea, formele care redau întocmai structurile anatomice, simetria corpului uman, contracția muscalară. 
Leonordo da Vinci (1452-1519) întocmește 14 volume de planșe anatomice de o deosebită valoare artistică, dar şi ștințifică și 120 de volume de anatomie privind oasele, mușchii, pârghiile, vase, nervi, organe. Tot el elaborează primul studiu privind mersul si face primele sectiuni transversale ale membrelor.
Belgianul Andreas Vesalius (1514-1564) pune bazele anatomiei moderne, care se sprijinea pe exactitatea ştiintifică. În 1538, elaborează în urma disectiilor efectuate de el Tabulae anatomicae (planşe anatomice) şi alte lucrări ce conțineau sute de desene şi figuri anatomice.
Medicul Pandolfino a studiat şi a scris despre efectul exerciţiilor fizice asupra sănătăţii, a dispoziţiei sufleteşti, iar Guarino, despre satisfacţia produsă de înot. Medicii recomandau exercitiul fizic in scopuri igienice, terapeutice şi profilactice.
La noi în țară, s-au găsit urme care atestă existenţa,încă din  antichitate, a unor noțiuni de anatomie,iar în literatura română cunoscute denumiri dacice, ca: ceafă, buză,grumaz ş.a.
Prima şcoală de medicină ia ființă în  anul 1842, la spitalul Colțea, fiind urmată de Şcoala de chirurgie de la Spitalul Militar din Bucuresti. În 1869 ia ființă Facultatea de Medicină dr.Carol Davila.
La inceputul sec. XX, celebrul nostru sculptor Brâncuşi realizează unele opere ca Ecorşeu ce denotă o temeinică cunoaştere a anatomiei corpului uman. Şcoala românească de anatomie funcţională, de cultură fizică medicală şi kinetoterapie, a adus contribuţii de seamă la dezvoltarea acestei ramuri a biologiei prin aportul unor iluşti medici: Fr. Rainer (primul director de studii al Institutului Naţional de Educaţie Fizică şi Sport), Gr.T. Popa, V. Papilian, Z. lagnov, E.Repciuc, D. Riga, T.Russu, Gh. Marinescu, A.lonescu, FL Ulmeanu ș.a.
 
 
Bibliografie:
TODEA,F.,(2003),Exercitiul Fizic in Educație Fizică,Sport și Kinetoterapie, Editura Fundației România de mâine,București.
 
 
 
 
Matei Oana-Alexandra
e-mail:oancea.oana88@gmail.com
Școala Gimnazială  Nr.39 „Nicolae Tonitza” Constanța
 
STUDIU PRIVIND METODICA ÎNVĂŢĂRII  SALTULUI ÎNAPOI LA BÂRNĂ ÎN GIMNASTICA ARTISTICĂ la nivelul III junioare 2
 
Rezumat: Gimnastica sportivă, disciplină cu un statut bine definit in constelația sporturilor, este supusă permanent unui proces de înnoire, de modernizare. Bârna reprezintă o probă a poliatlonului feminin deosebit de periculoasă și foarte pretențioasă din punct de vedere tehnic si metodic.

Cuvinte cheie: gimnastică artistică, tehnică, tactică ,performanță,sport.
                                          
Pentru  gimnastica sportivă feminină, bârna ca aparat constituie specificul, acel „ceva” al concursurilor de gimnastică care dă specatorilor senzația de sport greu accesibil.   
Un exercițiu la bârna, în viața unei gimnaste, în pregătirea ei, înseamnă, usurință, libertate, neobișnuitul și bucuria de a te mișca depășind ca spațiu cei 10 cm. ai bârnei; înseamnă agilitatea, coordonarea și armonizarea unui bagaj motric imens.
Astăzi ceea ce execută pe bârna, dar mai ales cum, dă exercițiilor usurință, cursivitate, ritm, realizând o armonie perfectă între feminitatea si gingăsia lucrului în legături artistice, cu forța și coordonarea salturilor celor mai diverse, cu rotări în unul sau două axe, izolate sau in serii, efectuate in condiții de echilibru.      
Bârna, una din cele mai dificile probe din gimnastica feminină, solicită din partea concurentelor o serie de calități psiho-fizice, cum ar fi: coordonarea, capacitatea de armonizare și dirijare a miscărilor complexe, capacitatea de orientare spațio-temporală, forța de explozie, mobilitate, curaj, gândire rapidă, sensibilitate, putere de decizie, simț artistic, capacitate de autocontrol, forță de exprimare a liniștei si siguranței, când salturile, piruetele, săriturile artistice sau torentele acrobatice se executa numai pe 10 cm.
Pe plan psihic calmul reprezintă echilibrarea gimnastei în conditii de stresante, dar mai înseamnă autocontrol, dozarea de excitației, evitarea enervării, estimarea consecințelor pozitive (teama de succes) sau negative (teama de înfrângere). Curajul se completează cu calmul. Transferul continuu de elemente din celelalte probe, combinațiile și posibilitațile multiple pentru crearea de noi elemente valoroase cu un grad sporit de dificultate contribuie efectiv la înfrumusețarea acestei probe, invită la concurență si stimulează creativitatea.
Cercetarea a urmărit să argumenteze de la început necesitatea cunoașterii unei metodici eficiente de învațare având de indeplinit urmatoarele sarcini:
  • investigarea proceselor de creștere și dezvoltare sub toate aspectele (somatic, motric, psihic) a fetelor cu vârstă intre 10-11 ani;
  • identificarea unui număr cât mai mare de mijloacele de învățare corespunzătoare temei alese;
  • selecționarea, elaborarea și adaptarea modeleor operaționale pentru învățarea saltului inapoi la bârna;
  • înregistrarea efectelor produse asupra procesului de învățare in ansamblu;
Sportul este un proces pedagogic prin metodologie, un act educativ, prin principiile care-l structurează şi prin efectele surprinse în plan comportamental şi în atitudinea sportivului faţă de muncă şi viaţă ( A. Nicu şi colab.,1993).[1]
Antrenamentul  sportiv  reprezintă o grupă principală, o noţiune fundamentală, folosită în teoria sportului, pe lângă performanţă  şi competiţie ( A. Dragnea şi  S. Teodorescu – Matei- 2002)[2].
Totuşi, antrenamentul sportiv nu este o descoperire recentă,  cunoscut fiind faptul că încă din antichitate oamenii se antrenau sistematic în scopuri militare, estetice, sanogenetice  şi sportive . 
Unul dintre principiile de bază ale antrenamentului sportiv este acela de a dobândi un nivel de pregătire fizică generală înainte de specializarea propriu–zisă într-o ramură sportivă (I. Jipa, 1972[3] şi C. Florescu,1985[4] ).
Antrenamentul sportiv este un proces pedagogic de educare,  instruire şi perfecţionare a indivizilor într-un anumit sport în cadrul căruia exerciţiile fizice sunt predate metodic, însuşite creator, organizate în condiţii igienice sub un permanent control medical, psihologic şi sociologic, în vederea obţinerii de performanţe maxime ( N.G. Ozolin, 1972)[5], V. Dumitrescu ,1981)[6], I. Şiclovan,1987)[7] şi  V. Grigore,1998)[8].
Gimnastica actuală şi mai ales tendinţele care se conturează pentru viitor reclamă noi principii, reguli, cerinţe şi metode pentru organizarea şi desfăşurarea antrenamentului, pentru îmbunătăţirea calităţii muncii şi reducerea pierderilor.
Performanţa sportivă a progresat impresionant în ultimele decenii. Nivelurile de performanţă inimaginabile cu ceva vreme în urmă au devenit evenimente obişnuite, iar numărul sportivilor capabili de performanţe remarcabile a crescut vizibil.
Noţiunea de performanţă, de multe ori, este sinonimă cu reuşita, în condiţiile în care nu intră în contradicţie cu prevederile regulamentare şi cu cele ale moralei.
 

Bibliografie :
Dragnea, A.C., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului,FEST, Buc., 2002
Dumitrescu, V., Model de gândire metodică modernă în analiza, planificarea şi execuţia pregătirii sportive, EFS nr. 6, Buc., 1981
Florescu, C., Sportul de performanţă, Ed. Stadion, Buc., 1985
Grigore, V., Gimnastica de performanţă, Ed. Inedit, Buc., 1998
Jipa, I.,  Lecţii de gimnastică modernă, Stadion, Buc., 1972
Nicu, A. şi colab., Antrenamentul sportiv modern, Editis, Buc., 1993
Ozolin, N.C., Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, Buc., 1972
Şiclovan,  I.,Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport- Turism, Buc., 1987
 
[1] Nicu, A. şi colab., Antrenamentul sportiv moder n, Editis, Buc., 1993
[2] Dragnea, A.C., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului,FEST, Buc., 2002
[3] I. Jipa, Lecţii de gimnastică modernă, Stadion, Buc., 1972
[4] C. Florescu, Sportul de performanţă, Ed. Stadion, Buc., 1985
[5] N.C. Ozolin., Metodica antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, Buc., 1972
[6] V. Dumitrescu, Model de gândire metodică modernă în analiza, planificarea şi execuţia pregătirii sportive, EFS nr. 6, Buc., 1981
[7] I. Şiclovan, Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport- Turism, Buc., 1987
[8] V. Grigore, Gimnastica de performanţă, Ed. Inedit, Buc., 1998
 
     prof. Dicu -Şerban Alexandra
e-mail: alexandra.dicu.serban@gmail.com
Şcoala Gimnazială "Duiliu Zamfirescu" Focşani.
 
Utilizarea organizatorilor grafici

Rezumat: Utilizarea Organizatorilor grafici  în domeniu educaţiei nu reprezintă o noutate în societatea actuală - sunt un instrument de predare, învăţare şi evaluare care transformă învăţarea într-un proces de succes, activ şi eficient. Elevii sunt stimulaţi să să-şi dezvolte gândirea critică, şi propriile instrumente de lucru pentru a învăţa să înveţe.

Cuvinte cheie: organizatori grafici, KWL Technique, Clustering
 
          Conceptul de organizator grafic a apărut în literatura de specialitate  ca urmare a teoriilor cognitiviste ale lui D. Ausubel, ulterior, în cercetările lui J.D. Novak, începând cu anii ’70, în SUA. R.-M. Gavrilă, M. Nicolae confirmă că „OG sunt un instrument de predare, învăţare şi evaluare care transformă învăţarea într-un proces de succes, activ şi eficient. Elevii sunt stimulaţi să pună întrebări şi încurajaţi să-şi dezvolte prin aplicare 9 abilităţi de gândire critică, esenţiale, dezvoltându-şi în acelaşi timp instrumentele de lucru propriu, originale de a învăţa să înveţe.” [17, p. 3].
          În activitatea didactică OG pot fi folosiţi în vederea  planificării şi dezvoltării curriculumului; predării conţinuturilor noi; formarii competenţei (de a învăţa să înveţi);  sprijinirii înţelegerii materiei (asigură comprehensiunea); stimulării procesului de învăţare (motivare); evaluării elevilor în clasă (evaluarea formativă, normativă).
             Reprezentarea grafică are un rol semnificativ pentru elev şi asumarea responsabilităţii din partea cadrului didactic care este dictată de multitudinea reprezentărilor: schemă, tabel sau diagramă.
          Organizatorii grafici, aşa cum subliniază O. Cosovan (2016), sunt extrem de utili pentru sistematizarea conceptelor-cheie; crearea de noi cunoştinţe; modelarea cunoştinţelor prin colaborare şi transferul de cunoştinţe; facilitarea creării unei versiuni de înţelegere la nivel de clasă/ echipă/ grup/ individual; asigurarea cursului academic la disciplina de studiu (cadrul conceptual şi ideatic); susţinerea şi promovarea învăţării semnificative; comunicarea ideilor prin argumentarea complexă şi exprimarea în detalii; examinarea relaţiilor între idei şi argumente; îmbunătăţirea abilităţilor lingvistice şi fortificarea metacogniţiei şi evaluarea înţelegerii de către elev.
EXEMPLE:
Tehnica ŞVÎ (KWL Technique)
Unitatea de învăţare nr. 1. (Unit I)
Competenţe vizate:
2.1. Conveying information from texts on a topic of interest.
2.5. Expressing agreement / disagreement regarding the views expressed in an exchange of ideas on topics of interest.
3.1. Selecting information from several texts to perform structured work tasks. 3.3. Identifying some details / specific information from written messages.
Lecţia 1. Origin of the Universe Textul ”Big Bang” (manual, pag. 8-9)
Etapele de realizare a tehnicii la clasă:
 1. Profesorul anunţă instrucţiunile tehnicii ŞVÎ (subiectul care va fi studiat în cadrul lecţiei) (2 min.).
Se va realiza tabelul sub urmatoarea formă:
Coloana 1: Ş - Ce cred că ştiu la subiectul dat (Want I Know)
Coloana 2: V - Ce vreau să ştiu despre subiect (What I Want to Know)
Coloana 3: Î - Ce am învăţat la subiect (What I Have Learnt)
2. Elevii lucrează în perechi şi discută ce ştiu sau cred că ştiu în legătură cu subiectul enunţat (3 min.).
3. Fiecare pereche îşi împărtăşeşte ideile – Ce cred că ştiu, iar profesorul completează tabelul (4 min.).
 4. Momentele asupra cărora elevii nu au o viziune clară, de care nu sunt siguri sunt înscrise în coloana a doua (3 min.).
5. După lecturarea textului „Big Bang” (pag. 9), elevii caută răspuns la întrebările din coloana a doua (7 min.).
 6. Profesorul le cere elevilor să-şi enunţe răspunsurile la întrebările din coloana Vreau să ştiu şi le înscrie în coloana Am învăţat. Elevii formulează succint ideile pe care le-au selectat din text, fără ca acestea să fi fost presupuse iniţial, şi profesorul le înscrie, de asemenea, în coloana a treia (5 min.).
7. Se trec în revistă întrebările din coloana a doua. Dacă textul nu a oferit răspuns la ele, profesorul poate propune alte surse de informaţie sau va sugera unde se pot documenta asupra lor cei interesaţi (2 min.).
          Activitatea propusă se realizează într-o atmosferă plăcută, unde fiecare elev este încurajat să participe activ şi să-si expună ideile fără a fi criticat de colegi sau profesor. Consumă 17-20 min. Realizarea tehnicii, în contextul dat, permite delimitarea următoarelor avantaje: se clarifică ceea ce se ştie, ceea ce nu se ştie şi ceea ce mai rămâne de învăţat; este o modalitate de învăţare interactivă; este o modalitate pragmatică de abordare a textului.
şi dezavantaje:- poate fi uneori time-consuming (cronofagă) şi nu se desfăşoară la absolut toate lecţiile.
Observaţii: este o tehnică interactivă eficientă, care poate fi realizată în grupuri mici sau perechi; este dificil de realizat activitatea cu întreaga clasă, deoarece nu asigură tuturor elevilor condiţii optime de a se afirma; ghidează dezvoltarea unui stil de muncă riguros, posibil de aplicat şi în alte domenii; rubrica a-2-este mai dificil de realizat, deoarece nu toţi elevii posedă o viziune clară despre subiectul propus şi nu toţi sunt capabili să formuleze întrebări despre lucrurile despre care nu sunt siguri; această tehnică de lucru stimulează dorinţa de cunoaştere şi mobilizează colectivul întreg de elevi, implică interdisciplinaritatea, elevii accesând cunoştinţele acumulate anterior în cadrul altor discipline şcolare; în încheierea lecţiei, pentru a se realiza feedbackul, elevii revin la schema S/V/Î şi decid ce au ştiut la începutul lecţiei, ce au vrut să înveţe pe parcursul ei şi ce au învăţat la final. Se realizează astfel o învăţare autentică şi durabilă prin asimilarea unor cunoştinţe noi şi restructurarea activă a unor scheme mentale; punctele neacoperite din coloana a doua au fost sugerate la tema de acasă.
 
Tehnica Clustering
Unitatea de învăţare nr. 1. (Unit I)
Competenţele vizate:
2.1. Providing oral responses to a spoken prompt from the teacher on a familiar topic (seasons) at an appropriate level of difficulty.
2.4. Producing a simple message with appropriate fluency, stress, intonation and sense groups. 3.3. Identifying the main ideas of the text.
2. Knowledge of simple literary texts – fairytales, rhymes, poems – which belong to the culture of English-Speaking countries (characters, actions, attitudes, feelings, places).
7. Making a description of a season
Tema lecţiei (etapa lecţiei) - Lecţia 4. A Song of Seasons Textul ”The Seasons of theYear” (Anotimpurile Anului)
Reflecţie
Etapele de realizare a tehnicii la clasă (15 min.):
1. Profesorul formulează subiectul şi îl înscrie în mijlocul clusteringului presupus (1 min.).
2. Se lecturează textul „Seasons of theYear” în lanţ; se acumulează informaţiile lansate de elevi în cuvinte sau îmbinări de cuvinte (manual, pag. 12) (5 min.).
3. În grupuri a câte 4 elevi, se înscriu toate formulele verbale în clustering (3 min.).
4. Ciorchinele completat se prezintă unei alte perechi. Se aduc noi completări (3 min.).
5. Ideile elaborate se prezintă în faţa clasei (3 min.).
 
Realizarea tehnicii, în contextul dat, permite delimitarea următoarelor avantaje: stimulează procesul de gândire, elevii formându-şi o viziune de ansamblu asupra cunoştinţelor acumulate; dezvoltă diverse capacităţi de analiză, structurare şi sistematizare, clasificare, exemplificare; contribuie la dezvoltarea spiritului de echipă, toleranţă faţă de părerea colegilor.
şi dezavantaje: tratarea subiectului necesită mult timp; solicită profesorului un efort suplimentar în proiectarea instruirii.
Observaţii: este o modalitate de organizare grafică a informaţiei, utilă pentru evocare sau reflecţie; în cadrul orei a fost utilizată ca suport pentru prezentarea informaţiei la etapa reflecţie; această tehnică se aplică mai eficient în grupurile mici, deoarece oferă posibilitatea fiecărui elev să se afirme şi stimulează procesul de gândire; permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă; această tehnică stimulează găsirea conexiunilor dintre idei, care facilitează dezvoltarea personalităţii elevului, contribuie la dezvoltarea spiritului de echipă, toleranţa faţă de părerile colegilor.
 
Bibliografie:
- Cosovan O. Procesarea textului ştiinţific. Chişinău: Tipografia Studio, 2016.
- Gavrilă R.-M., Nicolae M. ABC-ul organizatorilor grafici. Bucureşti: Didactica Publishing House, 2015.
- Nastas S., Hîncu E., Pisău A., Sirbu M. Instrumente de implementare a tehnologiilor în învăţămȃntul general.  Chişinău, 2018.
Servicii oferite de Webgarden
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one