VIORICA CONEA
Grăd. P.P. „Academia Ştrumfilor”
Bistriţa, Jud. Bistriţa -N
MARIA BREŞFELEAN
Grăd. P.P. „Academia Ştrumfilor”
Bistriţa, Jud. Bistriţa -N
JOCUL – DOMINANTĂ A COPILĂRIEI
Rezumat: Copilul este stăpânul universului şi puterile lui sunt nebănuite; visele lui se înalţă la cer şi nu este nimic pe acest pământ care să-l oprească din visare. Jucăriile lui sunt „oamenii buni” şi „oamenii răi” cu aceştia îşi împarte clipele atunci când noi, adulţii suntem prea prinşi de griji pentru a-i răspunde întrebărilor.
La întrebările „De ce se joacă copilul?” sau „Ce rol îndeplinește jocul în viața copilului?”, literatura de specialitate oferă numeroase definiţii despre joc, definiţii care provin fie din sfera psihologiei, fie din sfera sociologiei sau a pedagogiei.
Jocul ocupă un loc important în viaţa de zi cu zi a copilului, deoarece jucându-se, copilul, îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiectele reale sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.
Cuvinte cheie: joc, copilărie, vârsta preşcolară, exprimare, comunicare, impresii, emoţii, dorinţe,
“Copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi.” (Ioan Cerghit)
Copilăria este vârsta minunată din întreaga viaţă tumultoasă pe care omul este nevoit să o ducă pe acest pământ. Acum, copilul este stăpânul universului şi puterile lui sunt nebănuite; visele lui se înalţă la cer şi nu este nimic pe acest pământ care să-l oprească din visare. Jucăriile lui sunt „oamenii buni” şi „oamenii răi” cu aceştia îşi împarte clipele atunci când noi, adulţii suntem prea prinşi de griji pentru a-i răspunde întrebărilor.
Copilul se joacă şi prin joc el se transpune în lumea minunată a basmelor, dansează alături de Ilene Cosânzene sau se luptă cu balauri fioroşi.
Doar prin joc, copilul se simte util, are posibilitatea să imite adultul prin forţele proprii, să-şi descătuşeze energia specifică vârstei.
La întrebările „De ce se joacă copilul?” sau „Ce rol îndeplinește jocul în viața copilului?”, literatura de specialitate oferă numeroase definiţii despre joc, definiţii care provin fie din sfera psihologiei, fie din sfera sociologiei sau a pedagogiei.
Cu toată această multitudine de definiţii, există unele note caracteristice şi în general valabile, cum ar fi:
- Jocul este o activitate specific umană;
- Jocul reprezintă o activitate psihosocială cu finalitate recreativă;
- Jocul îl poartă pe copil în universul lumii imaginare;
- Jocul este una dintre variatele activităţi ale oamenilor care le determină pe celelalte (munca, învăţătura, creaţia) şi este determinată de ele;
- Jocul este o activitate conştienta.
Fiecare categorie de joc are un suport psihologic.
Jocul ocupă un loc important în viaţa de zi cu zi a copilului, deoarece jucându-se, copilul, îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiectele reale sau imaginare de a se transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare. Introducerea jocului în activităţile liber alese, în cele pe domenii experenţiale, în cele recreativ-distractive se fundamentează pe elemente ce ţin de dezvoltarea personalităţii copilului din perspectiva psihologică. Prin diferitele forme de joc, dezvoltăm procesele senzoriale ale copiilor (jocurile senzoriale şi cele de imitaţie); se dezvoltă şi gândirea copilului cu operaţiile ei (analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, comparaţia), memoria care este bazată pe înţelegere, motivaţia extrinsecă prin intermediul recompenselor, imaginaţia creatoare şi reproductivă, afectivitatea- emoţiile curente, chiar unele sentimente cum ar fi cele de dragoste, ura faţă de personajele negative şi unele pasiuni. Jocurile logice au la bază elemente psihologice: rolul copilului nu se reduce la o simplă contemplare de situaţii el imaginându-şi singur diferitele variante de rezolvare a problemelor.
Jocul este una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală. Pe acest temei psihologul H. Wallon consideră jocul ca pe o activitate de pre-învăţare. Acţionând asupra obiectelor din jur, copilul cunoaşte treptat ambianţa, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încrederea în puterile proprii.
Fr. Schiller, susţine că jocul este o activitate estetică: surplusul de energie, liberă de cerinţele exterioare, constituie doar o condiţie a desfătării artistice pe care o creează jocul.
Herbert Spencer a preluat ideea arătând consecinţele eliberării de sub tirania imperativelor biologice fundamentale: ,,jocul este exersarea artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate în locul unora reale’’ – Principes de psychologie
Karl Gross precizează că jocul este anticipare şi pregătire în vederea depăşirii dificultăţilor pe care le ridică viaţa. Copilăria ne este dată pentru a face exerciţii de adaptare la problematica vieţii. Deşi corect în ceea ce afirmă Gross greşeşte abolutizând această explicaţie. Astfel, el ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând esenţa socială a jocului.
În opoziţie cu această teorie olandezul Frederik Jacobus Johannes Buytendijk susţine că nu jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, ci invers, copilăria explică jocul care este o manifestare a pulsiunilor. Ceea ce intră în joc sunt imaginile, posibilităţile, afectul şi fantezia fiecăruia.
Jean Chateau, subtil şi sugestiv sublinia ca „jocul este o instituţie a poporului de copii”. A. Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a „complexului de inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se afirma in viaţă.
Eduard Claparede, psiholog elveţian, afirmă: „Copilul este o fiinţă a cărui principală trebuinţă este jocul ” şi „... punctul de vedere biologic prea neglijat de psihologi poate să ne ofere o înţelegere mai profundă a activităţii mintale’’.
Cu această optică, consideră jocul drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţă şi anume pentru viaţa de adult. El subliniază că, de fapt, copilul nu se joacă pentru că e tânăr ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace.
E. Claparede considera că tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare a personalităţii în devenire.
Faptul că orice activitate aleasă de individ fără constrângere duce la afirmarea fiinţei dezvoltând personalitatea este neîndoielnic pentru E. Claparede, că „la copil, jocul este muncă, este datoria, este idealul vieţii” şi „Sufletul şi inteligenţa, devin mai mari prin joc. Un copil care nu ştie să se joace, nu ştie să gândească”.
Jocul este definit de J.Piaget ca ,,pol al exerciţiilor funcţionale în cursul dezvoltării individului’’ celălalt fiind ,,exerciţiul neludic, când subiectul învaţă să înveţe într-un context de adaptare cognitivă şi nu numai de joc’’.
Completând definiţia anterioară jocul este transformarea realului printr-o asimilare la trebuinţele eului, în timp ce imitaţia reprezintă o acomodare la modelele exterioare.
Pentru echilibrul său afectiv şi intelectual copilul trebuie să dispună de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real ci, asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancţiuni.
În teoria despre joc, o importanţă aparte despre jocul simbolic, o are J. Piaget.
Obligat să se adaptaze lumii sociale a celor mari şi unei lumi fizice pe care o înţelege greu şi eronat copilul nu reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele afective ale propriului eu.
Jocul simbolic este cel care reprezintă nu numai asimilarea realului la eu, ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic construit de eu şi modificabil potrivit trebuinţelor sale.
Jocul deţine un rol atât de mare în viaţa copilului pentru că satisface dorinţa lui firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjură fiind mult prea complexă, el caută s-o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător. Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală.
Esenţa jocului constă tocmai în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracţie. Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viaţa. Cunoaşterea lumii prin jocuri este accesibilă şi atractivă pentru copii. Din datele acumulate pe calea observaţiilor psihologice rezultă că în timpul jocului copilul desfăşoară o variată activitate de cunoaştere. Această activitate este prezentă chiar şi în primele lui jocuri cu obiectele. Cunoaşterea activă a obiectelor folosite în joc exprimă năzuinţa copilului de a cunoaşte mediul înconjurător. Mânuind obiectele în chip diferit, copiii cunosc variatele lor însuşiri: formă, mărime, greutate, culoare, duritate etc.
Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se îmbogăţesc, se extind, reflectând şi relaţiile sociale dintre oameni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieţii sociale, aspecte variate din viaţa persoanelor adulţi. La început jocul reflectă relaţiile reciproce dintre membrii familiei, iar mai târziu sfera acestor relaţii se extinde tot mai mult.
În jocurile sale, copilul reflectă viaţa şi activitatea socială a adultului, pentru că el însuşi este o fiinţă cu tendinţe sociale. Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur, în primul rând cu părinţii care îl îngrijesc, îi procură jucării şi se joacă cu el. Începând cu vârsta preşcolară, copilul imită în jocurile sale, într-un mod specific, viaţa şi activitatea adulţilor. Ataşamentul copilului faţă de adulţi, admiraţia lui faţă de posibilităţile lor îl fac să nutrească dorinţa vie de a deveni la fel cu ei. Dar cunoştinţele, priceperile şi deprinderile copilului sunt limitate. Această contradicţie între dorinţele copilului pe de o parte si posibilităţile lui reale pe de altă parte, este rezolvată pe calea jocului. Jocul este o formă accesibilă de activitate, prin care copilul imită relaţiile sociale dintre adulţi. Atunci când copiii se joacă „De-a doctorul”, „De-a grădiniţa”, „De-a gospodinele”, „De-a coaforul”, ei reflectă relaţiile sociale dintre adulţi, în sensul că ,,îngrijesc’’ păpuşile ca şi când ar fi părinţi, ,,tratează’’ bolnavii închipuindu-şi că ar fi medici, gătesc mâncare ca mamele lor, se aranjează etc.
Jocurile copiilor de vârstă preşcolară sunt o adevărată ,,oglindă’’ a societăţii. Conţinutul jocurilor îl constituie şi l-a constituit întotdeauna viaţa socială.
Încă de la vârsta de 3-4 ani, munca adulţilor constituie un element care pătrunde în conţinutul jocurilor: o fetiţă dezbracă păpuşa şi o culcă în pat „ca să se odihnească”, apoi îi spală rochiţele, le usucă şi le calcă, pentru ca ele să fie „curate” şi „îngrijite”. O dată cu vârsta conţinutul jocurilor care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul muncii devine mai bogat şi mai variat. În jocurile lor, copiii construiesc case, sădesc pomi, îngrijesc păsările, animalele etc. În timpul plimbărilor cu adulţii, ei observă cum se construiesc noi case, cum se plantează pomi etc.
Atât în familie, în grădiniţa, cât şi în viaţa de toate zilele, copiii au prilejul să observe că cei mari îi ajută pe cei mici, că sunt politicoşi, manifestă solicitudine, apără pe cei ce sunt nedreptăţiţi, condamnă pe cei care mint etc. Toate aceste atitudini şi relaţii social-morale îşi găsesc o reflectare specifică şi în jocurile copiilor. Fetiţele „admonestează” păpuşile, care nu sunt ascultătoare, laudă pe acelea care „ascultă” pe mama lor etc. Astfel, în jocurile copiilor se reflectă criteriile adulţilor de apreciere morală. Chiar dacă unii copii intră în conflict: se ceartă, îşi iau jucăriile, nu aceasta constituie particularitatea caracteristică a relaţiilor reciproce care se stabilesc între ei în timpul jocului. De regulă, copiii care în timpul jocului se abat de la cerinţele comportării civilizate sunt dezaprobaţi de către ceilalţi.
Jocul este divertisment, recreare şi în acelaşi timp nevoie vitală de reconstrucţie imaginară a realităţii, prin joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi depune efortul unei activităţi de muncă.
Vârsta preşcolară este perioada imaginaţiei, fanteziei şi jocului. Jocul este considerat activitatea principală prin care copilul cunoaşte, învaţă şi îşi apropie realitatea, o transformă şi îi identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învăţarea.
Jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut. Jocul preşcolarilor este întotdeauna autentic, captivant, o bucurie şi o placere reală, o angajare între lumea imaginară a energiilor şi a încercărilor proprii. Copiii jucându-se, ating performanţe net superioare celor obţinute în afara jocului, în condiţiile efectuării unor sarcini din obligaţie. Acţiunile jocului creează pentru copii, situaţii care trebuie să le realizeze singuri sau în colaborare cu colegii de echipă, cum ar fi respectarea regulilor jocului, disciplina, spontaneitatea, spiritual de echipă. În timpul jocului ei acţionează, percep, memorează, descoperă lucruri noi, comunică între ei, îşi îmbogăţesc vocabularul, îşi dezvoltă limbajul care devine instrument de exprimare şi comunicare a impresiilor, emoţiilor, a dorinţelor trăite, îşi dezvoltă trăsăturile morale şi de caracter. Astfel jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă. După Maria Taiban: „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite.” Jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea, favorizează mai deplin integrarea copilului în viaţa cotidiană, asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se încadrează treptat.
„Jocul – consideră Ursula Şchiopu – stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate, având funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”
Jocul este principala formă de activitate în copilărie deoarece are un caracter formativ, îl ajută pe copil să-şi cunoască mediul înconjurător, îi facilitează socializarea în familie, grădiniţa şi ulterior în societate, îi oferă posibilitate în exprimarea unor sentimente sau trăiri emoţionale şi nu în final îi oferă o deosebită satisfacţie prin relaxare.
BIBLIOGRAFIE
- Andreescu F.,Chircev, E. – Pedagogia preşcolara, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucuresti, 1971;
- Claparede E. – Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1975;
- Chateau Jean, Jocul şi psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1979;
- Golu P.,Verza E., Zlate M. - Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucuresti, 1996;
- Şchiopu, Ursula; Verza, Emil – Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti, 1997;
- Taiban, Maria - Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970.