PARTICULARITĂŢI ALE CITIRII TEXTELOR CU CONŢINUT ISTORIC LA CICLUL PRIMAR
Rezumat: Privit în ansamblul său, procesul receptării mesajului scris urmează drumul „descoperit” şi apoi parcurs în mod necesar de orice alt cititor, pentru a decodifica imaginile grafice şi a pătrunde în înţelesurile deloc ascunse ale vorbelor aşezate, nu la întâmplare, în construcţii de limbă şi în enunţuri , ce dau imaginea unui complex care îndeamnă la căutarea şi, mai ales, la găsirea unei lumi care, îţi dai seama că, de fapt, nu are nici un secret. Şi totuşi, satisfacţia aflării ei te face să nu regreţi deloc efortul la care te-ai supus. Lectura explicativă, căci aceasta e descoperirea cititorului împătimit în „arta” de a citi, este o îmbinare a lecturii/ citirii cu explicaţiile necesare pentru aflarea tainelor cuprinse în creaţia literarară sau nonliterară de care te-ai apropiat, desigur, nu întâmplător.
Cuvinte cheie: elevi, școală, text, istorie, invățământ;
Modalităţile prin care elevii din ciclul primar sunt conduşi spre înţelegerea mesajului unui text literar depind atât de conţinutul tematic al textului respectiv,cât şi de genul şi specia literară în care se încadrează. Toate textele din manualele de citire ale ciclului primar (avem în vedere în special pe cele de la clasele a II-a şi mai ales a II-a şi a IV-a) se încadrează, într-un fel sau altul, într-un gen şi specie literară, sau eventual, pot să conţină pasaje, replici din genuri diferite, ori pot fi nonliterare. De aceea, în abordarea unui text de citire este necesară cunoaşterea raportului dintre autor şi realitatea pe care o exprimă, a modalităţilor specifice de a înfăţişa această realitate.
Chiar în ciclul primar, elevii pot fi deprinşi cu o anumită metodologie în analiza şi comentarea unui text literar, în general. Indiferent de specificul textului, trebuie să se descopere mai întâi, conţinutul de idei, sentimente şi apoi modalităţile de exprimare a acestui conţinut. Cu alte cuvinte, investigarea unui text solicită răspuns la două întrtebări: Ce exprimă, ce înfăţişează autorul în opera respectivă? Cum, prin ce mijloace exprimă acest conţinut? Răspunsurile la aceste două întrebări nu se formulează, însă, în mod succesiv, ci- mai degrabă- simultan.
În cazul textelor ce se încadrează în genul epic, ideile, sentimentele, gândurile sunt purtate de persoane, de faptele şi atitudinea acestora, de evenimente sau întâmplări. Ca atare, analiza acestor texte se bazează tocmai pe interpretarea faptelor înfăţişate.
Familiarizarea elevilor cu unele tehnici eficiente de activitate cu cartea trebuie rezolvată pronindu-se de la diversitatea textelor,care este extrem de mare şi care oferă largi posibilităţi de a-i pune pe elevi în situaţia să opereze cu instrumentele muncii cu cartea în condiţii diferite, în funcţie de specificul fiecărui text.
În manuale, şi în general , în lecturile şcolarilor mici, o pondere însemnată o deţin textele cu caracter epic. În ceea ce înfăţişează conţinutul lor, acesta înfăţişează fie aspecte din viaţa copiilor sau adulţilor, fie momente din trecutul sau prezentul patriei etc.; basmele, poveştile şi povestirile fac parte, de asemenea, din lecturile preferate ale şcolarilor. Fireşte, însuşi acest conţinut obligă la o tratare diferenţiată a textelor respective. În lectura preferată a elevilor există numeroase texte cu conţinut istoric, înfăţişând momente glorioase din trecutul şi din prezentul patriei. Ele se încadrează în genul epic, dar au un specific anume, determinat de marea lor forţă evocatoare.
Cu toate că istoria ca obiect de învăţământ apare doar în clasa a IV-a, elevii ciclului primar sunt familiarizaţi cu modul de receptare a mesajelor transmise prin creaţii literare, pe teme de istoria patriei, şi în primele trei clase, prin conţinutul unor texte de citire şi lectură. Fără a fi vorba de un curs sistematic de istoria patriei, elevii iau cunoştinţă, prin intermediul unor texte literare, de unele dintre cele mai semnificative momente din istoria milenară a poporului român. Prin conţinutul a numeroase texte, ei află despre măreţele fapte de vitejie ale înaintaşilor, cunosc figuri de eroi ai poporului român, unii deveniţi legendari.
Conţinutul acestor texte îi pregăteşte pe elevi pentru înţelegerea, în clasele şi treptele următoare de învăţământ, a unora dintre cele mai importante reprezentări şi noţiuni istorice, cum sunt cele cu privire la cronologie (epocă, perioadă, mileniu, secol, etc.), cele referitoare la viaţa economică (muncă, unelte de muncă ş.a.), cele cu privire la organizarea socială şi viaţa politică (clase, pături sociale, forme de stat, războaie- de apărare, de cucerire ş.a.).
Ţinând seama de faptul că în ciclul primar funcţia educativă a cunoştinţelor de istorie este prioritară şi că însăşi formarea unor reprezentări şi noţiuni istorice este determinată în mare măsură de existenţa unui fond afectiv corespunzător, este firesc ca abordarea textelor de citire cu conţinut istoric să se facă în aşa fel, încât acestea să-şi aducă o contribuţie sporită la educarea patriotică a elevilor.
Textele de citire cu caracter istoric urmăresc în mare măsură cultivarea unor sentimente nobile, în special al patriotismului. Acest lucru se realizează atât prin conţinutul faptelor, evenimentelor înfăţişate, prin înţelegerea semnificaţiei acestora, cât şi prin forma în care sunt realizate aceste creaţii, prin modul de exprimare. Este necesar să avem în vedere că sentimentele nu „se învaţă”, aşa cum se însuşesc noţiunile ştiinţifice. Ele nu se repetă spre a fi memorate şi reproduse, nu se povestesc ca, de exemplu, faptele, evenimentele istorice. Sentimentele se trăiesc. De aceea se impune ca faptele, evenimentele istorice, înscrise în textele de citire/lectură, să fie nu numai înţelese, ci mai ales trăite. A trăi sentimentele declanşate de forţa evocatoare a faptelor de eroism înseamnă, în primul rând, a înţelege semnificaţia acestor fapte, precum şi limbajul specific folosit în asemenea texte. Prin urmare, este vorba tocmai de însuşirea unor reprezentări şi noţiuni corespunzătoare, de realizarea componentei cognitive a istoriei. De aceea este bine ca abordarea acestor texte, care din punct de vedere al modului de exprimare sunt narative (epice), să pornească da la dezvăluirea conţinutului, a mesajului lor, precum şi a modului specific de exprimare. Pe această bază se formează trăirile afective adecvate, care determină un comportament corespunzător.
Textele de citire cu conţinut istoric, destul de numeroase atât în manualele şcolare, cât şi în alte lucrări editoriale au un specific aparte faţă da alte categorii de texte fie ele în proză, sau în versuri. De aceea şi metodologia lecţiilor trebuie să fie, oarecum, diferită, chiar dacă, în esenţă, metoda utilizată este aceeaşi ca şi la celelalte texte- lectura explicativă. Specificul textelor cu conţinut istoric este determinat atât de conţinutul lor, cât şi de limbajul lor aparte. Chiar în rândul acestor texte există diferenţieri. Unele dintre ele înfăţişează faptele istorice prin intermediul legendei, altele sunt creaţii literare pe teme istorice, iar altele se apropie, prin conţinutul şi forma lor de prezentare, de textele întâlnite în manualul de istorie.
Fără a le transforma în lecţii „pure” de istorie, fără a abandona exersarea actului citirii, la aceste lecţii este bine ca lectura explicativă să se folosească în aşa fel, încât să fie atinse la nivelul necesar obiectivele amintite, urmărite prin studiul istoriei.
Textele evocatoare prezintă mari personalităţi intrate în istorie, eroi ai neamului, personaje fixate în memoria poporului, unele dintre ele cu aură de legendă, precum şi personaje inspirate din imensa şi puternica lume anonimă.
O categorie aparte a unor asemenea texte evocatoare, cu o mare forţă educativă, o constituie legendele istorice. Explicând geneza unui lucru, a unei fiinţe, a unui fenomen, caracterul aparte al unui eveniment istoric, evocând isprăvi neobişnuite ale unor eroi, atestaţi sau nu de documente, legendele apelează, de obicei, la elementele fantastice. Datorită acestor caracteristici, precum şi unui limbaj specific, mai greoi, legendele istorice prezintă unele dificultăţi în înţelegerea lor de către elevi.
Experienţa acumulată în citirea legendelor istorice arată că soluţia cea mai eficientă, care asigură realizarea dezideratului amintit, este aceea că primul contact al elevilor cu conţinutul legendei să fie realizat prin povestirea învăţătorului. Aceasta favorizează, pe de o parte, accesibilitatea înţelegerii mesajului legendei, a conţinutului ei, iar pe de altă parte, asigură crearea unui fond afectiv puternic pe care se poate desfăşura, în continuare, activitatea de analiză a textului. Legenda se fixează, prin povestire, în datele istoriei, iar acestea, în datele adevărului despre noi, despre poporul nostru, ca spiriualitate şi viziune.
O povestire caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi accentele necesare, cu gesturile cele mai potrivite emoţionează puternic şi menţine atenţia elevilor pe tot parcursul ei. Este bine cunoscută, în acest sens, evocarea făcută de Mihail Sadoveanu dascălului său, Domnu’ Trandafir: „Mai cu seamă explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmăream înfiorat, auzeam parcă freamătul luptelor şi, acasă, îi visam o noapte întreagă.
Uite, şi acum mi se pare că Domnu’ nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile şi era şi el mişcat când ne spunea de mărirea strămoşilor. Când făcea un semn cu mâna, aşa, într-o parte parcă ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam cu ochii minţii tot ce spunea glasul lui”.
Povestirea realizată înaintea analizei propriu-zise a legendei istorice oferă posibilitatea să fie introduse, la locul potrivit, cuvintele şi expresiile noi din text, pe care se vor contura apoi unele reprezentări şi idei istorice fundamentale. Ceea ce oferă acestui mod de tratare a legendelor istorice un plus de eficacitate este faptul că toate noile achiziţii pe care le vor face elevii vor fi explicate în context, fără a se întrerupe firul povestirii şi deci fără a se diminua trăirile afective. Lucrul acesta ar fi greu de realizat dacă elevii ar lua cunoştinţă de conţinutul de idei al legendei prin citirea integrală, aşa cum se procedează cu alte categorii de texte epice.
Comentate pe un asemenea fond afectiv, legendele istorice Mama lui Ştefan cel Mare şi Ştefan cel Mare şi Vrâncioaia capătă semnificaţii profunde, nu sunt doar simple povestiri despre marele domnitor. Copiii îşi dau astfel seama că şi din legende istorice pot afla adevăruri despre trecutul îndepărtat al neamului.
Dezvăluind adevărul istoric din legenda Mama lui Ştefan cel Mare, trebuie subliniat faptul că, fiind învins de turci, domnitorul şi-a refăcut oastea, i-a luat pe cotropitori prin surprindere şi i-a alungat de pe pământul Moldovei. Ceea ce dă expresia deplină a dragostei faţă de patrie, dusă până la sacrificiul suprem, este adevărul transmis de mama sa prin acel îndemn categoric: „Du-te la oştire…”.
Ideea că forţa şi tăria lui Ştefan se află în legătura sa cu poporul trebuie subliniată în cealaltă legendă pe care am numit-o, Ştefan cel Mare şi Vrâncioaia. Numai cu cei şapte feciori ai Vrâncioaiei izbânda în luptă ar fi fost de neconceput. La chemarea feciorilor, „curgeau plăieşii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă ieşea ca din pământ”. Aceasta scoate în evidenţă dragostea poporului, a oamenilor de rând faţă de domnitorul lor, care le apără libertatea. Astfel, Ştefan apare în mintea şcolarilor mici ca un domnitor al poporului, al „oamenilor măriei sale”.
Copiii îşi vor da seama, astfel, că din legendele istorice pot afla adevăruri despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. De aceea, este important ca elevii să fie introduşi, măcar la modul general, în elemente de cronologie, să înţeleagă epoca istorică în care s-au desfăşurat diferitele evenimente, precum şi cadrul natural.
În unele texte cu conţinut istoric, aceste elemente apar clar, chiar la începutul povestirii, în alte cazuri este necesar un comentariu asupra timpului în care s-au petrecut evenimentele, pentru a se valorifica şi pe această cale latura lor educativă.
Există texte istorice care au o valoare strict documentară, datele istoriei fiind tratate la dimensiunea realităţii. În cazul unor asemenea texte, datele, faptele care, fireşte, au valoarea lor informativă, ceea ce menţine interesul şi atenţia elevilor, rămân totuşi sărace, se pierd cu uşurinţă, fără a oferi, pe măsura reală a potenţialului de care dispun, întreaga lor încărcătură educativă, afectivă. De aceea este necesar să fie astfel interpretate, comentate, comparate, apropiate de viaţă, încât să-şi dezvăluie plenar resursele lor educative.
Desfăşurarea în modul arătat mai sus a lecţiilor de citire cu conţinut istoric asigură şi o pregătire a elevilor pentru participarea lor la lecţiile de istorie în clasele următoare, unde povestirea este folosită, de obicei, în mod frecvent. Pentru ca trecerea de la citirea textelor cu conţinut istoric la studiul istoriei la clasa a IV-a să se facă în mod treptat, asigurându-se o continuitate firească şi necesară, este recomandabil ca şi în clasa a IV-a, cu deosebire în prima parte a anului şcolar, să fie menţinute unele elemente metodologice specifice formării capacităţii de lectură. În acest scop, se poate asigura o îmbinare între povestirea realizată de către învăţător şi citirea textului respectiv din manual, ponderea deplasându-se în mod treptat spre utilizarea povestirii şi a celorlalte metode specifice istoriei ca obiect de învăţământ.
În felul acesta vor putea fi depăşite mai uşor unele dificultăţi întâmpinate de elevi în însuşirea cunoştinţelor de istorie în clasa a IV-a, mai ales în prima parte a anului şcolar.
Punerea elevilor în contact cu istoria poporului nostru, inclusiv prin analiza lecţiilor de citire cu conţinut istoric, este un act cu puternică rezonanţă cognitivă şi afectivă, ce se va manifesta în întregul comportament al elevilor.
Metoda R. A. I.
- Este o metodă de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor, dar şi de verificare.
- Ea urmăreşte realizarea feed- back- ului printr-un joc de aruncare a unei mingi uşoare.
Desfăşurare:
Elevul care aruncă mingea trebuie să formuleze o întrebare din lecţia predată, elevului care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare, apoi o aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Elevul care nu ştie răspunsul iese din joc, la fel ca şi cel care este descoperit că nu cunoaşte răspunsul la propria întrebare.
Avantaje:
- Dezvoltă gândirea critică;
- Permite autoevaluarea propriei activităţi;
- Este coparticipant la propria formare.
Exemplu:
„Moş Ion Roată şi vodă Cuza”, de Ion Creangă- Clasa a IV-a – Limba şi literatura română.
După predarea acestei lecţii, elevii şi-au adresat întrebări de tipul:
- Cine făcea parte din Divanul ad- hoc?
- Ce fel de om era moş Ion Roată?
- Ce l-a nemulţumit pe moş Ion Roată în timpul discuţiilor din Divan?
- Cine s-a ridicat împotriva lui?
- Ce a aflat domnitorul Cuza, peste ani, de la moş Ion Roată?
- Ce însuşiri ale domnitorului sunt prezentate în text?
- Ce alte poveşti sau povestiri scrise de Ion Creangă cunoaşteţi?
Metoda Pălăriilor gânditoare
Această metodă corespunde diferitelor tipuri de gândire.
Desfăşurare:
- Pălăria albastră – e liderul, managerul, conduce jocul. E pălăria responsabilă cu controlul demersurilor desfăşurate.
- Pălăria albă – e povestitorul, cel ce redă pe scurt conţinutul textului.
- Pălăria roşie- e psihologul care îşi exprimă sentimentele faţă de personajele întâlnite.
- Pălăria neagră – e criticul, e pălăria avertisment, concentrată în special pe aprecierea negativă a lucrurilor.
- Pălăria verde- e gânditorul, care oferă soluţii alternative.
- Pălăria galbenă- e creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive, creează finalul.
Avantaje:
- Angajează intens toate forţele psihice de cunoaştere;
- Dezvoltă gândirea critică;
- Manifestă empatie faţă de anumite personaje.
Exemplu:
„Neguţătorul florentin” de Petre Ispirescu – clasa a IV-a, Limba şi literatura română.
- Pălăria albă – povesteşte pe scurt textul lecturii.
- Pălăria albastră – caracterizează marele voievod Vlad Ţepeş ca fiind impunător, iute ca focul, în timp ce negustorul era fricos, suspicios, grijuliu pentru averea şi viaţa sa.
- Pălăria roşie- arată că domnitorul îşi iubea poporul pe care-l conducea şi purta de grijă tuturor celor aflaţi în ţara sa, inclusiv a neguţătorului florentin.
- Pălăria neagră – critică atitudinea neguţătorului neavând încredere în oamenii şi legile ţării. El trebuia să se informeze despre ţara condusă de Vlad Ţepeş. Domnitorul trebuia să-şi înfrâneze mânia explicându-i cu calm neguţătorului situaţia creată.
- Pălăria verde- spune că neguţătorul ar fi putut să-şi adăpostească averea la un han sau şi-ar fi putut plăti oameni care să-i apere avutul fără să-l deranjeze pe domnitor.
- Pălăria galbenă- găseşte alt final textului.
Metoda dramatizării
Se bazează pe utilizarea mijloacelor şi preocedeelor artei dramatice, constând în dramatizarea unui fragment literar, a unui fapt istoric, a unui eveniment actual.
Elevii sunt puşi în situaţia de a interpreta anumite personaje, rolurile acestora, trâind efectiv stările conflictuale, situaţiile problemă în care acestea sunt implicate.
Poate îmbrăca forma procesului literar prin care elevii sunt puşi în postura de inculpaţi, acuzatori sau apărători ai personajelor din opera respectivă
Avantaje:
- Are mari valenţe în direcţia receptării şi sensibilizării elevilor faţă de conţinutul şi mesajul operei literare.
- Formează şi dezvoltă capacităţile operaţionale şi comportamentale.
- Transferă cunoştinţele din planul teoretic în cel practic.
BIBLIOGRAFIE
- Goia V., Dragatoiu I., Metodica predării limbii şi literaturii române, E.D.P.-R.A., Bucureşti, 1995
- Matei N.C., Educarea capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ, clasele I- IV, E.D.P., Bucureşti, 1982
- Neacşu I., Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
- Radu Nic., Strategii de modernizare a învăţământului primar. În: Învăţământul primar nr. 4/ 1993
- Radu T. Ion, Evaluarea în procesul didactic, E.D.P., Bucureşti, 2000
- Şchiopu U., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, E.D.P.-R.A., Bucureşti, 1995
- Şerdean I., Metodica predării limbii române la clasele I- IV. Manual pentru şcolile normale, E.D.P., Bucureşti, 1993
- Şerdean I., Elemente de creativitate prin studiul limbii române în şcoala primară. În: Învăţământul primar nr. 3/ 1996
- Thomas J., Marile probleme ale educaţiei în lume, E.D.P., Bucureşti, 1977
- Ţopa Leon (coordonator), Metode şi tehnici de muncă intelectuală, E.D.P., Bucureşti, 1979