Numarul Curent

Prof. înv. preşc. MODOVAN LIANA
                                                                        Grăd. P.P. nr. 6, Bistriţa,
                                                                        Jud. Bistriţa – Năsăud
 
Prof. înv. primar NECHITI LAURA MARIA
Şc. Gimnazială Avram Iancu, Bistriţa,
                                                                        Jud. Bistriţa – Năsăud
 
LIBERTATEA DE EXPRIMARE A COPILULUI ÎN DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII
 
Rezumat: Copiii de vârstă preşcolară par să se reinventeze în timp ce se joacă, pretinzând că sunt diferite personaje sau chiar obiecte.
Cadrul didactic are la îndemană o paletă largă de forme prin care poate exprima şi dezvolta zestrea nativă a copilului. Cu cât se oferă mai mult posibilitatea copilului de a fi spontan şi independent, cu atât şansele ca acesta să devină o persoană creativă cresc.
Cadrul didactic are o mare responsabilitate în ceea ce priveşte dezvoltarea  armonioasă a copilului, în direcţionarea “traseului” în ceea ce priveste inovaţia şi creativitatea acestuia, urmărindu-l pas cu pas din umbră!

Cuvinte cheie: creativitate, proces creativ, potenţial creativ, stimularea creativităţii, învăţare creativă, proces educaţional, vârstă preşcolară.

Cel mai bun cadou şi cea mai bună investiţie este să oferim timp copiilor noştri. (Kevin Heath)
Viaţa poate fi considerată o mare aventură creativă. Cea mai mare parte din aceasta aventură se desfaşoară în copilărie. Copiii par să se reinventeze în timp ce se joacă, pretinzând că sunt diferite personaje sau chiar obiecte. Ei adoră să experimenteze. Foarte des ei se joacă sau se amuză singuri, doar cu o jucărie veche care poate să primească o utilitate complet diferită faţă de cea de baza.
Copiii au o tendinţă inerentă de a explora şi a rezolva probleme. Acest instinct creativ pare să dispară odată cu înaintarea în vârstă. Această scădere a creativităţii apare datorită faptului că sunt constrânşi de către adulţi (indiferent de rolul care îl au în viaţa copilului) spre o competitivitate mai mare. Adulţii tind să evalueze mult mai mult viaţa copiilor, să îi supravegheze, să îi preseze şi să îi controleze mult mai mult, introducând un program mult mai strict. Toate acestea sunt constrângeri şi bariere impotriva creativităţii.
Cadrul didactic are la îndemană o paletă largă de forme prin care poate exprima şi dezvolta zestrea nativă a copilului. Pentru a nu îngrădi iniţiativa, cadrul didactic trebuie să fie adeseori doar un antrenor, un organizator al activităţii. Cu cât se oferă mai mult posibilitatea copilului de a fi spontan şi independent, cu atât şansele ca acesta să devină o persoană creativă cresc.
În orice act de creaţie şi inovaţie este foarte important procesul de auto-exprimare. Experienţele creative pot ajuta copilul a se exprima, a face faţă propriilor sentimente. Organizarea unor activităţi creative pot ajuta educatorii (profesorii) pentru a afla mai multe despre copii, despre ceea ce gândesc şi simt. Totodată cu stimularea creativităţii are loc o bună dezvoltare mentală a copilului prin oferirea de oportunităţi pentru a încerca idei şi modalităţi noi de gândire şi de rezolvare a problemelor. În acest fel iese în evidenţă unicitatea fiecărui copil şi este încurajată diversitatea. Astfel se poate adapta modul de abordare în funcţie de fiecare copil.
Educatorii trebuie să recunoască, să aprecieze şi să încurajeze diferite stiluri de creativitate.
Gerard Puccio descrie două tipuri de persoane creative:
  • cei care adaptează, care se concentrează în îmbunătăţirea unei situaţii existente;
  • cei care aduc inovaţii noi, menite să „revoluţioneze”;
Unii educatori tind să evalueze şi să aprecieze doar unul din aceste stiluri, în funcţie de preferinţele lor, ceea ce este o mare greşeală. Unele activităţi pot integra foarte bine aceste tipuri de persoane creative, care pot lucra foarte bine în echipă. Un copil inovează şi altul îmbunătăţeşte lucrarea sau activitatea. Astfel pot să se ajute reciproc, să îşi pună în valoare punctele forte. Această abordare este mult mai eficientă, decât „pedepsirea” diferenţelor individuale.
Copiii au nevoie de oportunităţi pentru joc creativ şi gândire creativă. Organizarea activităţilor trebuie să se bazeze într-o oarecare măsură pe interesele şi ideile copiilor. Acest lucru înseamnă ca educatorii (profesorii) să înveţe să asculte cu atenţie copiii şi să elimine ideea „eu ştiu tot”. Odată cu trecerea generaţiilor, creativitatea ia alte forme, iar educatorii trebuie să ţină pasul cu nevoile şi cerinţele acestora.
Trebuie asigurată o mulţime de oportunităţi pentru un joc creativ şi o gândire inovatoare. A fi creativ înseamnă mai mult decât desen sau pictură. Posibilităţile sunt nelimitate. Trebuie să se asigure timpul necesar pentru realizarea proiectelor şi de a nu-i grăbi (să nu lucreze sub presiune). Copiii au nevoie de timp să se gândească la modul în care planifică, realizează proiectul şi să îl revizuiască. Totodată trebuie să nu se impună ideea –lucrăm şi nu vorbim. Trebuie să se asigure libertatea de exprimare şi comunicare. Lucrările pot fi discutate ca mai apoi să fie înţelese.
Este importantă încurajarea copiilor de a face alegeri proprii, astfel are loc promovarea procesului creativ.
Educatorii trebuie să işi pună amprenta pe procesul de creativitate şi nu pe produsul finit. Ceea ce învaţă şi descoperă copiii despre ei înşişi este vital pentru dezvoltarea lor. Educatorii trebuie să îşi demonstreze sprijinul pentru procesul creativ prin apreciere, oferind sprijin pentru eforturile copiilor.
Unul dintre cele mai importante  tipuri de activitate de creaţie este jocul creativ. Acesta este exprimat atunci când copiii utilizează materiale familiare într-un mod nou sau neobişnuit şi atunci când copiii interpretează diferite roluri, creând diverse scenarii. Nimic nu consolidează mai mult spiritul creativ şi hrăneşte sufletul copilului decât alocarea unui timp îndelungat pentru a se angaja într-un joc spontan, auto-direcţionat. Joaca este ocupaţia de baza a unui copil.
Încă de la începutul copilăriei jocul favorizează dezvoltarea fizică prin dezvoltarea explorării senzoriale şi aptitudinilor motorii. Prin joc şi repetarea deprinderilor de bază a aptitudinilor fizice, copiii işi perfecţionează abilităţile, ei devin mai competenţi în sarcinile fizice dificile. Joaca încurajează dezvoltarea mentală şi noi modalităţi de gândire şi de rezolvare a problemelor. Prin joc, copiii se confruntă cu multe provocări mentale, având de a face cu măsurare, comparaţii, echilibru, formă, relaţii spaţiale, proprietăţi fizice etc.
Unul dintre beneficiile importante ale jocului este îmbunătăţirea dezvoltării sociale. Jocul dramatic ajută copiii să înţeleagă şi să experimenteze rolurile sociale. Pot să işi însuşească competenţe sociale, învăţând unul de la celalalt. Prin jocul dramatic, copiii învaţă treptat să ia în considerare nevoile celuilalt, să aprecieze valori şi perspective diferite. 
Prin joc copiii sunt capabili să-şi exprime şi să facă faţă propriilor sentimente. Joaca îi ajută să se elibereze de stres şi presiune, pot fi ei înşişi. În timpul jocului nu trebuie să se ridice la standardele impuse de adulţi. Jocul poate să îi ajute să atingă perfecţiunea în mediul lor. Ei controlează experienţa prin imaginaţia lor şi îşi exercită competenţele de a alege şi de a lua decizii în timp ce jocul progresează.
Desfăşurâd diferite jocuri creative, copilul se dezvoltă din punct de vedere intelectual, reuşind să sorteze, combine, asocieze diferite mărimi, culori, forme pentru a realiza diferite jucării.
Părinţii, cadrele didactice trebuie să creeze medii stimulative din punct de vedere perceptiv – cognitiv şi să-i înveţe pe copii să exploreze cu atenţie mediul în timp ce desfăşoară o activitate, întrucât ar putea găsi o soluţie importantă, iar când copiii manifestă o înclinaţie/un talent anume, o aptitudine specifică să le ofere mijloacele necesare dezvoltării acesteia (accesul la anumiţi profesori, materiale, timp liber).
Propunem părinţilor unele sfaturi pentru dezvoltarea creativităţii copiilor, a relaţiilor cu aceştia:
  • Evitați să controlați jocul atunci când vă jucați cu copiii. Controlul adulților reduce în special dezvoltarea creativității, abilităților de leadership și de lucru în echipă.
  • Jucându-vă împreună cu copiii puteți să vedeți lumea prin ochii lor. Astfel, aveți ocazia să învățați cum să comunicați mai eficient cu ei.
  • Reduceți timpul petrecut de copii în fața televizorului sau a calculatorului și încurajați participarea la jocuri active.
  • Încurajați copiii să exploreze domenii diferite fără a-i forţa să obţină performanţe în toate.
  • Acordați atenție dezvoltării emoționale și sociale ale copilului, nu doar pregătirii școlare. Competențele sociale dezvoltate în primii 5 ani de viață, alături de echilibrul emoțional, îl ajută pe copil să se concentreze mai bine la școală, să se înțeleagă cu ceilalți, să controleze emoțiile negative.
  • Dacă sunteți un părinte singur sau aveți doar un copil, invitați din când în când rude sau prieteni să ia parte la sesiuni de joacă, seri de film, plimbări etc. Membrii familiilor care petrec timp împreună jucându-se, cooperează și comunică mai bine între ei.
Părinții, în colaborare cu educatorii și psihologul școlar pot determina pentru fiecare copil în parte temperamentul și înclinațiile acestuia și activățile care îi oferă echilibru în dezvoltare.  De asemenea, educatorii îi pot încuraja pe părinți să adopte obiceiuri favorabile dezvoltării copiilor, de exemplu să le citească și să petreacă momente spontane de joacă cu cei mici. Iar împreună, ar putea iniția în comunitate acțiuni pentru crearea de spații de joacă sigure și creative.
Cadrul didactic trebuie să stimuleze joaca şi să extindă joaca prin comentarii şi întrebări, să stimuleze ideile creative şi să încurajeze copiii să vină cu idei noi, cu utilizări noi ale unor materiale. Sunt de evitat materialele care sunt prea explicite şi care nu lasă loc imaginaţiei.
Cadrul didactic are o mare responsabilitate în ceea ce priveşte dezvoltarea armonioasă a copilului, în direcţionarea “traseului” în ceea ce priveste inovaţia şi creativitatea acestuia, urmărindu-l pas cu pas din umbră!
Prin tot ceea ce facem, noi, cei puşi să modelăm personalităţi de la cea mai fragedă vârstă, este necesar să canalizăm potenţialul creativ al copiilor spre treptele superioare ale cunoaşterii, făcând mult mai facilă creativitatea, dezvoltându-le imaginaţia.
Norman Podhoretz spunea despre creativitate că ”reprezintă miraculoasa întâlnire dintre energia neinhibată a copilului cu ceea ce  pare a fi opusul şi duşmanul ei, simţul ordinii, impus de disciplinarea inteligentă a adultului”.
 
BIBLIOGRAFIE
  1. Bontaş, I. – Tratat de pedagogie, Editura Bic All Bucureşti, 2007.
  2. Caluschi Mariana, Grupul mic şi creativitatea, Editura Cantes, Iasi, 2001
  3. Cristea, A. – Creativitatea în procesul de învăţământ, Revista de Pedagogie- 1992.
  4. Cucoş C. Teoria şi metodologia evaluării, Bucureşti, Polirom, 2008.
  5. Dănescu, E. – Stimularea creativităţii la vârstă preşcolară, Editura Paralela 45, Piteşti- 2009.
  6. Stoica Ana, Caluschi, Mariana, Evaluarea creativitatii. Ghid practic, Editura Performantica, Iasi, 2005
Prof. înv. preşc. VIORICA CONEA
Grăd. P.P. „Ştrumfii”
Bistriţa, Jud. Bistriţa -N
 
Educ. MARIA BREŞFELEAN
Grăd. P.P. „Ştrumfii”
Bistriţa, Jud. Bistriţa –N
 
EDUCAŢIA ECOLOGICĂ – IMPERATIV A LUMII CONTEMPORANE
 
Rezumat: Mediul înconjurător constituie un cadru necesar evoluţiei ulterioare a copilului prin condiţiile materiale şi culturale pe care le oferă, iar pe de altă parte, mediul constituie principala  sursă de impresii, care vor sta la baza procesului de cunoaştere a realităţii.
Menirea educatoarei este aceea de a găsi modalităţi şi mijloace adecvate prin care să conştientizeze copiii de resursele nesecate ale naturii ţării noastre, de imensa lor valoare, precum şi căile formării şi consolidării unor convingeri, deprinderi şi atitudini de protejare, conservare a mediului înconjurător.
Sub influenţa mediului înconjurător am dezvoltat copiilor sentimente de dragoste, admiraţie şi respect faţă de natura înconjurătoare; sentimente de prietenie faţă de colegii de grupă, faţă de adulţii cu care vine în contact.
 
Cuvinte cheie: educaţie ecologică, natura înconjurătoare, protecţia mediului, viaţă, natură, societate, perceperea multilaterală,
 
“Natura e totdeauna adevărată, serioasă şi severă. Ea are întotdeauna dreptate, iar greşelile şi rătăcirile sunt ale omului” - W.F. Goethe
Trăim într-un mileniu în care omenirea trece prin transformări ample la toate nivelurile vieții. Aceste transformări se caracterizează nu doar prin beneficii aduse oamenilor, dar și prin repercusiuni și modificări negative, care se răsfrâng în mod direct asupra mediului înconjurător.
Mediul înconjurător reprezintă totalitatea factorilor externi din natura şi societate care acţionează asupra omului şi condiţionează existenţa lui. Copilul încă de la naştere intră în relaţii din ce în ce mai complexe cu mediul în care trăieşte, dezvoltandu-se sub influenţa lui directă. Mediul înconjurător constituie un cadru necesar evoluţiei ulterioare a copilului prin condiţiile materiale şi culturale pe care le oferă, iar pe de altă parte, mediul constituie principala  sursă de impresii, care vor sta la baza procesului de cunoaştere a realităţii. Copilul urmareşte, cercetează sistematic lucrurile care-i suscită interesul, care îi provoacă curiozitatea, care îi declanşează activitatea de orientare în ambianţa bogată de fenomene, elemente, acţiuni etc., contribuind astfel la dezvoltarea şi perfecţionarea sensibilităţii tuturor analizatorilor, îşi adâncesc şi îmbogăţesc conţinutul senzaţiilor şi percepţiilor. Perceperea activă şi sistematică a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare le stimulează şi îndrumă capacităţile perceptive ale preşcolarilor, în adâncirea contactului direct cu realitatea înconjuratoare, în verbalizarea corectă a celor percepute.
Pedagogul francez Leandri, preciza că a observa lumea înconjuratoare înseamnă “a căuta să cunoşti în mod cât mai exact şi precis posibil ceea ce ne înconjoară, a vedea cât mai bine, a pipăi, a simţi, a asculta şi, de asemenea, a-ţi aminti şi a compara, a descoperi şi a stabili raporturile logice între fapte, a le introduce în categoriile mintale”.
În procesul de cunoaştere a mediului înconjurător se dezvoltă la copii spiritul de observaţie, forma superioară a percepţiei, educându-se acestora deprinderea de a vedea, anumite aspecte, de a sesiza diferitele însuşiri caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor.
Pedagogii francezi J. Deunff si L. Dulau, precizau: “a observa natura înconjurătoare înseamnă a izola un obiect, fenomen asupra căruia se concentrează atenţia, a-l delimita şi, în afara oricărei influenţe subiective, a-i desprinde elementele esenţiale. În acest sens exerciţiul de observare a lumii înconjurătoare, asigură formarea raţionamentului obiectiv şi condiţionează elaborarea ideilor generale. Investigarea spontană şi raţională, interpretarea corentă, măsura, comparaţia, plasate într-un sistem din ce în ce mai complex, sunt etapele dezvoltării intelectuale al cărei punct de plecare îl constituie observarea”.
Din caracteristicile menţionate mai sus, se desprind obiectivele principale şi secundare ale acestei forme de cunoaştere a mediului înconjurător:
  • perceperea multilaterală a obiectelor şi fenomenelor lumii reale îmbinată cu acţiuni simple cu acestea;
  • acumularea de impresii despre realitatea înconjurătoare în vederea construirii unor imagini clare şi diferenţiate;
  • îmbogăţirea vocabularului cu termeni corespunzători cunoştinţelor dobândite;
  • elaborarea unor generalizări simple şi corecte despre lucrurile percepute;
  • extinderea şi adâncirea intereselor cognitive, stimularea curiozităţii;
  • formarea unor atitudini corespunzătoare faţă de realitate;
  • formarea primelor elemente ale unei viziuni corecte despre viaţă, natură şi societate.
Sub influenţa mediului înconjurător paralel cu însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, apar şi se dezvoltă la copii convingeri şi sentimente de dragoste, admiraţie şi respect faţă de natura înconjurătoare; locurile copilăriei; casa părintească, grădiniţă,  mai târziu şcoală, dragoste şi respect faţă de muncă, faţă de frumuseţile şi bogăţiile ţării.
Menirea educatoarei este aceea de a găsi modalităţi şi mijloace adecvate prin care să conştientizeze copiii de resursele nesecate ale naturii ţării noastre, de imensa lor valoare, precum şi căile formării şi consolidării unor convingeri, deprinderi şi atitudini de protejare şi conservare a mediului înconjurător.
În cadrul actvităţilor de cunoaştere a mediului, trebuie să formăm copiilor o conduită corectă faţă de mediul înconjurător, o conduită ecologică corectă, modernă. În relaţiile sale cu mediul natural, omul nu poate face abstracţie şi nici nu se poate detaşa de influeneţele celorlalţi factori: societate, mediul social şi tehnologic.
Natura este deosebit de generoasă cu noi, ea ne-a oferit tot ce avem nevoie pentru a trăi, însă dacă noi nu ştim cum să păstrăm ceea ce practic ni s-a oferit gratis, unde o să ajungem ??
Prin protecţia mediulului încă de la vârsta preşcolară, vom sensibiliza pe cei care văd în ieşirea la iarbă verde sau pe munte neapărat o distracţie, în urma cărora rămân gunoie. Natura constă nu numai în atât. Uităm de sănătatea trupului şi a minţii care este lăsată la o parte, la fel şi politeţea lucru ce este practic, cel mai important, de aceea este nevoie să venim cu idei pentru a putea schimba mentalitatea tuturor, ceea ce nu va fi uşor, dar în timp, cu efort şi devotament pentru  tot ceea ce înseamnă natura şi pădurea.
Între protecţia mediului şi dezvoltarea societăţii există o contradicţie, care devine din ce în ce mai accentuată, dezvoltarea societăţii nu poate fi oprită, iar deteriorarea mediului nu trebuie să mai continue. Degradarea continuă a mediului, care se petrece sub ochii noştri, este un element major al unei crize de civilizaţie şi se datorează intervenţiei omului asupra naturii. Exemplele de distrugeri, de deteriorări ale mediului – provocate de om – se înmulţesc sub privirile  noastre. Atunci, noi toţi, vom găsi soluţii pentru protejarea mediului şi existenţa vieţii pe Pământ. Toate aceste probleme ale mediului au dus în mod firesc şi necesar la conturarea într-o componentă importantă a politicii educaţionale actuale în majoritatea statelor lumii. Educaţia ecologică şi protecţia mediului este prezentă pe întreg  traseul educaţional, fiind inclusă în curriculumul naţional.
Cele mai mari prejudicii sunt aduse mediului de catre om prin intermediul activităţii sale profesionale, ca urmare a aplicării unor tehnologii poluante şi chiar distructive. Progresul în domeniul diverselor tehnologii trebuie să prevadă şi măsuri pentru combaterea unor efecte secundare nedorite. Aceasta ar trebui să se sprijine pe o pregatire şi educaţie ecologică progresivă, începută cât mai timpuriu, în familie, apoi în gradiniţă şi şcoală.
Procesul de formare a unor atitudini pozitive faţă de natură este complex şi de durată. El începe cu formarea deprinderii de a păstra curăţenia în sala de grupă şi acasă, de a  îngriji florile de la colţul viu din sala de grupă sau de acasă, de a nu distruge iarba, plantele cultivate, florile, de a participa la acţiuni de amenajare a spaţiilor verzi, plantaţii sau alte culturi, de a nu rupe crengile copacilor, etc.
Un gând devine constant pentru orice fiinţă raţională ce trăieşte pe acest pământ: Pregătirea în sprijinul ocrotirii naturii, începând de la vârsta micii copilării. E bine ca omul de mâine să ştie ce este bine şi ce este rău în raporturile cu ,, natura mamă”, pentru că mai târziu, tânărul iar mai apoi adultul să acţioneze în consecinţă. Dacă ecologia ar face parte sistematic din educarea copiilor, ar fi un mare pas pentru salvarea TERREI.
De subliniat că: „pădurea nu creşte numai cu căldura soarelui, cu ploaia cerului, ci trăieşte mai cu seamă azi din roua inimii omeneşti, care poate face şi păstra în piatra seacă şi care, atunci când lipseşte, usucă cele mai frumoase păduri”.  Copilul de vârstă preşcolară trebuie conştientizat că natura este patrimoniul comun al umanităţii. Este şi trebuie să fie, în egală măsură a noastră, a celor care avem şansa de a trăi acum, dar şi generaţiile viitoare.
Marele amerindian SEATTLE  a exprimat foarte plastic acest lucru, adresându-ne îndemnul: „Învăţaţi-i pe copii voştri ceea ce i-am învăţat şi noi pe ai noştri, că pământul este mama noastră. Tot ceea ce i se întâmplă pământului ajunge să li se întâmple şi copiilor acestui pământ… Nu omul este acela care a ţesut drama vieţii, el este doar un fir. Şi tot ceea ce el face acestei drame, îşi face lui însuşi”. Această idee este cu atât mai actuală azi cu cât ştim că resursele naturale sunt limitate.
Preşcolarii fiind o mare parte din cartea naturii, am încercat să-i conştientizăm despre ceea ce se întâmplă în jurul lor, atât prin activităţi pe domenii experenţiale organizate cu întreaga grupă (observări în mediul natural, observări în mediul organizat, observări în timp) cât şi cu ocazia jocurilor şi activităţilor liber alese, a activităţilor extracurriculare (plimbări, vizite, excursii), observări ocazionale efectuate cu ocazia muncii la colţul viu al grădiniţei, în gradină, în curtea grădiniţei; a proiectului educaţional „Ecogrădiniţa”, copiii fiind deprinşi încă de la grupa mică să fie atenţi la acţiunile educatoarei, la întrebările ei, apoi crescând gradul de dificultate în funcţie de vârstă.
Fiecare cadru didactic poate planifica o serie de activităţi cu tema ecologică atât în cadrul activităţilor pe domenii experenţiale cât şi în cadrul activităţilor liber alese, dar poate realiza interdisciplinaritate şi în activităţile matematice, educarea limbajului, sau la sectorul ştiinţă. Educaţia ecologica are la bază cunoaşterea ecosistemei pădurii şi ocrotirea ei.
Le-am propus copiilor a observa şi ocroti copacii din curtea grădiniţei, să le dea nume copacilor. Observând copacii cum arată ei au desenat, pictat aceşti copaci. Pe parcursul acelei săptămâni precum şi cu alte ocazii ei  au aflat cum trebuie îngrijit un copac, ce nevoi are.
Am antrenat copiii pentru a cunoaşte copacul – pădurea, în cadrul programului din grădiniţă, orientativ.
În cadrul activităţilor liber-alese am desfăşurat activităţi la diferite sectoare, ca:
a) Biblioteca:
  • intuirea unor imagini, pliante cu animale, pădure, păsări în pădure, etc.;
  • răsfoirea unor cărţi cu imagini din pădure, animale;
  • audierea unor poveşti în care este prezentată pădurea sau acţiunea ce se derulează în pădure;
  • pe perete am expus imagini  a unor animale din pădure.
b) Arta:
  • pictura cu ajutorul frunzelor – ştampile din frunze;
  • colaj din frunze, plante sau alte obiecte;
  • ichebana – materiale din natură;
  • confecţionarea unor jucării din ghindă, seminţe de plante, crenguţe, conuri de brad.
c) Jocuri senzoriale:
  • sortarea după miros, culoare, mărime a unor plante, conuri, crenguţe, seminţe, etc.
d) Jocuri de rol
  • dramatizare utilizând ca personaje: rădăcina fiind şarpele, conul de brad ariciul, etc.
  • folosirea unor materiale din natură pentru acest gen de activităţi.
e) Jocuri de mişcare
  • transportăm greutăţi – diferite crengi, saci cu materiale din pădure – ghindă, seminţe, etc.
  • Săritura sau alergare peste sau sub obstacol ( crengi, trunchi de copac)
Pentru activităţile pe domenii experenţiale am planificat:
  • Educarea limbajului: Poveşti, poezii, zicători, ghicitori cu animale, copaci, plante, pădure, etc.: Liniştea apelor curate, Pasărea de argint, Vioara de argint; convorbire: Pădurea – prietena mea, În excursie la munte sau la mare, Iarna  (vara primăvara, toamna) în pădure, etc.
  • Cunoaşterea mediului:
Observare:
 a) Copacul în diferite anotimpuri; b) Coroana copacilor; c)  Frunzele copacilor; d) Crengile copacilor.
  •  
Ce formă are?, Caută perechea!, Câţi brazi şi câte ciuperci sunt?, Ce culoare are?, A câta frunză lipseşte?, Aşează în ordine crescătoare frunzele (de 7 mărimi).
  • Domeniul estetic şi creativ – (pictură, desen din imaginaţie, modelaj)
Copacul în anotimpul – toamna; iarna; primăvara;  vara.
  • Ed. Muzicală:
În pădure; Câte unul pe cărare; Când am fost noi la pădure;
  • Educaţie psiho-motrică
Plimbări şi jocuri de mişcare în pădure; Săritura în înălţime – Atinge crenguţă; Săritura în lungime – covor din frunze; Alergare şi săritura peste obstacole – trunchi de copac.
  • Domeniul om şi societate: Cum ne comportăm în pădure cu...
  • Activităţi practice: Covor din frunze; Aranjamente din crengi; Animale din frunze şi seminţe; Carte din frunze; Animale din ghindă, alte seminţe; Păsări din conuri de brad – barza.
Fiecare cadru didactic trebuie să conştientizeze copiii cu privire la tot ceea ce se află în pădure : vieţuitoare, plante, etc., ceea ce se poate introduce cu uşurinţă în cadrul activităţilor pe domenii experenţiale sau activităţi liber alese: Muşchi; Covor de frunze; Feriga; Ciuperca; Furnica; Omida; Păianjenul; Melcul; Păsările din pădure.
            În cadrul prezentării celor mai sus menţionate se pot personifica, prelucra, folosii la diferite activităţi de educarea limbajului, matematică, activităţi practice, senzoriale, jocuri de rol. Copiii iubesc vietăţile mici, le parcurg cu ochii, le urmăresc, caută să le prindă, creează chiar ei diferite povestioare cu privire la viaţa acestor mici vietăţi.
Pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele cu privire la pădure, a pătrunde în tainele acesteia le-am propus copiilor audierea şi însuşirea poeziei „Glasul pădurii” de Passionaria Stoicescu:
„Glasul pădurii-i vrăjitor//  N-ai să-l auzi, de n-o iubeşti,// De treci prin ea nepăsător// Şi n-o asculţi şi n-o priveşti// Cu brazii mici fii cumpătat // Şi nu fă în pădure foc. // Copacul dacă l-ai tăiat, // Sădeşte iute altu-n loc.”
Ei au memorat cu plăcere această poezie, iar în cadrul proiectul de Educaţie ecologică „Ecogrădiniţa” cu tema „Pădurea” am materializat  respectarea calendarului de acţiuni, prin plimbare la pădure, prin sădirea copacilor în curtea grădiniţei care au „fost udaţi, ocrotiţi” şi urmăriţi în evoluţia lor, oferind copiilor posibilităţii de a percepe, cunoaşte, ecosistemul pădurii cu toate animalele şi plantele existente în ea.
De remarcat că, deşi unii, probabil cu părinţi, au mai fost la pădure dar  doresc să ştie exact, cum arată pădurea, ce miros are şi ce simte dacă-l atinge, care este scopul pădurii, vor să ştie în afară de acestea mult mai multe despre pădure şi viaţa din pădure. În  acest scop trebuie să lăsăm timp copiilor ca să perceapă cu toate simţurile prima dată individual, apoi să le exersăm aceste simţuri prin jocuri, activităţi bine pregătite astfel o să-şi satisfacă curiozitatea, să înveţe şi o să-i încânte ceea ce învaţă.
            La vârsta preşcolară asistăm la trecerea copilului de la gândirea concretă saturată de imagini la gândirea abstractă care se manifestă în inţelegerea şi însuşirea unor noţiuni elementare, cum ar fi de exemplu: fruct, animal, floare, jucărie, îmbrăcăminte, etc. Curiozitatea spontană a copiilor manifestată prin întrebările "de ce?”, “cum?”, se transformă într-o activitate intelectuală intensă, cu un caracter din ce în ce mai conştient. În procesul cunoaşterii mediului înconjurător în strânsă legătura cu gândirea, se dezvoltă şi vorbirea copiilor, în timp ce observă obiectele lumii reale, copiii îşi însuşesc cuvintele corespunzătoare, se obişnuiesc să  exprime clar, precis cele percepute de ei. Contactul cu obiectele lumii reale şi cu relaţiile dintre acestea, constituie sursa cea mai importanta a imbogăţirii şi a activizării vocabularului, a formării unei exprimări corecte, coerente.
Cunoaşterea condiţiilor necesare dezvoltării plantelor şi animalelor contribuie la înţelegerea interdependenţei care există între fenomene, datorită legăturilor lor de cauză şi efect. Explicaţiile care le dăm copiilor privind cauzele, diferite fenomene, înlătură posibilitatea de a interpreta lumea în mod eronat.
I-am deprins pe copii să observe, să înregistreze uneori independent, modificările constatate, notând aceste modificări în calendarul naturii alcătuit de ei, privind evoluţia celor observate, prin desene adecvate.
Sub influenţa mediului înconjurător am dezvoltat copiilor sentimente de dragoste, admiraţie,  respect faţă de natura înconjurătoare; sentimente de prietenie faţă de colegii de grupă, faţă de adulţii cu care vine în contact.
Cunoaşterea directă a mediului înconjurător, organizarea diferitelor activităţii la colţul viu din sala de grupă, a contribuit la educarea interesului pentru natura verde, viaţa plantelor, evoluţia acestora, la educarea dragostei pentru muncă, la dezvoltarea interesului faţă de unele indeletniciri (a uda florile, a curaţa plantele de frunzele veştejite); admirând diferite aspecte ei şi-au îmbogăţit conţinutului percepţiei estetice, şi-au adâncit şi extins sentimentele estetice
Reprezentările copiilor despre mediul înconjurător dă conţinut întregii activităţi din grădiniţă: dezvoltarea limbajului, desen, activităţi practice, modelaj, jocuri liber-creative, aplicând toate cunoştinţele însuşite anterior. Volumul cunoştinţelor şi deprinderilor îmbogăţindu-se cantitativ şi calitativ de la o grupă la alta, în funcţie de particularităţile de vârstă ale copiilor, în concordanţă cu programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţa de copii.
Pregătirea omului în sprijinul ocrotirii naturii și cu un acut simț al responsabilității față de problemele mediului înconjurător trebuie să înceapă încă din frageda copilărie. Acest lucru se datorează receptivității copilului și dorinței lui nestăvilite de a studia tot ce e în jurul său. Sensibilizându-i pe copii și făcându-i să privească cu atenție mediul înconjurător, punem baza unui comportament pozitiv ecologic durabil față de natură. Vârsta copilăriei este cea mai propice pentru demararea activităţilor pentru educaţia de mediu şi trebuie să fie rezultatul unui lucru în echipă, la care îşi aduc aportul familia, prietenii, instituțiile de învățământ, administraţia locală
 
BIBLIOGRAFIE
  1. Creţu C., 1998, Conţinuturile procesului de învăţământ, componentă a curriculum-ului, în Psihopedagogie, Ed. Polirom, Iaşi;
  2. Cucoş C., 2002, Pedagogie-ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Polirom, Iaşi;
  3. Ezechil, Liliana,  Mihaela Păişi Lăzărescu  - Laborator preşcolar - ghid metodologic  -   V& I INTEGRAL, Bucureşti, 2004;
  4. Geamănă Nicoleta Adriana, Dima Maria, Zainea Dana, „Educaţia ecologică la vârsta preşcolară”, Supliment al Revistei Învăţământ Preşcolar, C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2008;
  5. Gheorghian, E.; Manasia, V.; Taiban, M.; Varzari, E., Cunoaşterea mediului înconjurător şi dezvoltarea vorbirii – metodica, EDP, Bucureşti, 1968;
  6. Nicola I., 1994, Pedagogie, EDP, Bucureşti;
  7. Pârvu Constantin, „Ecologie generală”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;
Nicolof  Valentina-Florentina
e-mail: valentina_nicolof@yahoo.com,
Școala Gimnazială Nr. 1 Castelu – Structura Nisipari, Constanța
 
 
Cultura antișcoală în România: unschooling și homeschooling
 
 
Rezumat:  În societatea actuală, educația este centrată în mod deosebit pe acumularea de cunoștințe, are un caracter pragmatic, având în prim plan obiective apropiate și competențele cerute de piața muncii. Realitatea de zi cu zi ne înfățișează deseori că o educație centrată doar pe instrucție si cunoaștere poate crea indivizi foarte bine dotați intelectual, dar care au importante carențe afective și comportamentale. Învățământul românesc a devenit unul impersonal, care urmărește doar atingerea randamentului. Din cauza acestor aspecte negative, dar și a altora, a apărut și s-a dezvoltat, mai ales în ultima vreme, o vastă cultură antișcoală.
 
            Cuvinte cheie: cultură antișcoală, unschooling, homeschooling, mass-media, familii
 
La baza dezvoltării societății umane se află educaţia. Educația, ca demers formativ, presupune pregătirea individului pentru a face față solicitărilor mediului extern dar si celor interioare. Din păcate, în societatea actuală, unicitatea persoanei și cunoașterea de sine sunt mult desconsiderate, educația fiind centrată în mod deosebit pe acumularea de cunoștințe, are un caracter pragmatic, având în prim plan obiective apropiate și competențele cerute de piața muncii. Realitatea de zi cu zi ne înfățișează deseori că o educație centrată doar pe instrucție si cunoaștere poate crea indivizi foarte bine dotați intelectual, dar care au importante carențe afective și comportamentale. Învățământul actual a devenit unul impersonal, care urmărește doar atingerea randamentului. Din cauza acestor aspecte negative, dar și a altora, a apărut și s-a dezvoltat, mai ales în ultima vreme, o vastă cultură antișcoală.
          Această cultură antișcoală este ușor de transmis în zilele noastre, întrucât societatea de azi este una în care indivizii au acces nelimitat la informație de orice natură. În acest context, influențele sociale la care aceștia sunt expuși sunt numeroase iar efectele acestor influențe sunt din ce în ce mai evidente la nivel global. Mass-media a devenit principala sursă socială a culturii antișcoală, având, la rândul ei, puterea de a influența alte surse sociale, cum ar fi familia și grupul de similitudine sau de prieteni.
          Familia este primul grup social din care face parte copilul, cel mai important agent al socializării, cea care dirijează parcursul educațional al copilului până la o anumită vârstă, cea care transmite  atitudini, norme și valori, contribuind la reproducția socială. Nu toate familiile sunt orientate către aceleași valori și atitudini educative, varietatea lor rezultând din structura socială, nivelul de studii, mediul în care trăiesc și apartenența socio-profesională a părinților.  Familia poate avea concepții si credințe despre educație care pot fi în contradincție cu sistemul educațional promovat de societate și poate alege o altă formă de educație decât cea instituționalizată.  În ultima vreme se vorbește des despre programa de învățământ prea încărcată, despre conținuturile curriculare neadecvate, despre temele pentru acasă care sunt considerate a fi prea multe, despre numărul prea mare de elevi din sala de clasă, dar mai ales despre faptul că individualitatea copilului este mult neglijată. Toate aceste aspecte îi pot face pe părinți să considere că învățământul de masă nu le oferă copiilor lor o dezvoltare armonioasă și își pot dori integrarea acestora în forme de educație la domiciliu. De asemenea, părinții pot alege educația la domiciliu și din motive religioase sau din cauza faptului că școala nu le oferă copiilor un mediu securizant, aceștia devenind, uneori, victime ale fenomenului de ,,bullying”. Fenomenul de ,,bullying” definește o agresiune   sub formă de ,,abuz psihic sau verbal repetat  în timp, care duce la un dezechilibru emoțional’’ (Bazelon, 2013).  Conform cercetărilor efectuate de către psihologi, fenomenul de bullying poate avea importante consecințe negative asupra victimelor. Copiii care cad pradă acestui fenomen au dificultăți de integrare socială, de relaționare, iar în cazuri extreme se poate ajunge chiar la sinucidere.
          Conceptele de unschooling și homeschooling sunt două forme de educație la domiciliu, cunoscute mai puțin în țara noastră, dar foarte cunoscute în SUA, în Marea Britanie și în alte țări europene.  Odată  cu accesul nelimitat  al oamenilor  la mijloacele mass-media, aceste curente educaționale au început să capete adepți și în România.
          Unschooling-ul este o formă de educație acasă, fără un program strict, cum este cel din școală. ,,Mai degrabă decât să se bazeze pe curriculum, programe, profesori și teste, unchooling-ul poate oferi tinerilor oportunități de a învăța având ca profesor însăși viața” (Fletcher, 2015), cu alte cuvinte are loc o învățare naturală, copiii învață fără constrângeri, fără un program fix, din experiențele din viața de zi cu zi, doar atunci când doresc să o facă, în ritmul propriu și sub îndrumarea părinților.
          Homeschooling-ul se referă la educația făcută acasă, de către părinți sau profesori specializați, urmându-se, la fel ca și în școala de masă, un program fix, un curriculum și o programă. Această metodă de educație oferă copilului libertatea de a învăța în propria casă, în propriul ritm, simțindu-se astfel relaxat și stimulat.
          Adepții unschooling-ului și homeschooling-ului susțin că există numeroase avantaje ale acestor forme de educație, cum ar fi: copilul are libertate în învățare, plictiseala este  evitată, copilul își însușește cunoștințe în intimitatea propriei case nesimțindu-se constrâns de mediul extern, învățarea este centrată pe copil în mai mare măsură decât în sistemul de stat, unde pot fi chiar și 30 de elevi într-o clasă, și mai ales, copilul este degrevat de ,,povara” temelor pentru acasă.
          Potrivit anumitor autori, temele pentru acasă nu sunt atât de benefice pentru copii și nu îi ajută pe aceștia să se autodisciplineze și să capete simțul răspunderii cum se credea până acum, ci adesea, temele ,,nu sunt date numai în cazul în care sunt necesare. Majoritatea cadrelor didactice nu se raportează la utilitate” (Kohn, 2015,  p. 10).  Mai mult, nu atât practica de a li se da copiilor teme pentru acasă este neapărat o problemă, cât cantitatea acestora: ,,părinții multor adolescenți sunt stupefiați când văd câte teme primesc copiii lor comparativ cu câte trebuiau ei să facă la aceeași vârstă, și mulți dintre ei sunt uimiți, de asemenea, de gradul de dificultate a acestor teme” (ibidem, p. 13). În aceste condiții s-ar părea că temele pentru acasă fac mai mult rău decât bine, constituie un factor de stres pentru copii, generează conflicte în familie între părinți și copii, răpesc prea mult din timpul liber al familiei și scad interesul copiilor pentru învățare (ibidem, pp. 16-22).
          Există  totuși  și un  punct  sensibil  al  educației  făcute  acasă – socializarea.  Combatanții  acestei forme de educație susțin teoria conform căreia un copil instruit la domiciliu se va integra greu în comunitate, având dificultăți de socializare, punct de vedere perfect plauzibil dacă luăm în considerare faptul că una dintre cele mai importante surse de socializare este școala, care îi pune în contact pe tineri unii cu alții, cu profesorii, dar și cu diferite alte instituții și le insuflă acestora valorile culturale ale societății. În școală, copiii învață să lucreze în echipă, să colaboreze, să treacă peste conflictele apărute între ei și colegi și mai ales să respecte normele de organizare a instutuției educative. Adepții unschooling-ului și cei ai homeschooling-ului apreciază, însă, pe baza unor studii efectuate, că nu există probleme de socializare la copiii educați acasă și că aceștia ,,se pot integra în diferite activități și proiecte de grup la fel de bine ca și cei educați în școală” (Weller, 2016).
          Deși în  SUA, în Marea Britanie  și în alte țări europene educația  la domiciliu  este  legală,în România această formă de educație este destul de dificil de realizat întrucât, în țara noastră, învățământul general obligatoriu este de 10 clase. Totuși, educația la domiciliu poate fi legală dacă copilul este înscris la o școală din afara țării care are legal înființat departamentul de învățământ la distanță sau online, sau care are statut de școală de acoperire la care pot fi înscriși și copii din alte țări.
           O altă cauză a promovării culturii antișcoală de către familie este sărăcia. Unele studii efectuate arată că există o strânsă legătură între renunțarea la școală și situația economică a familiei, aceasta deoarece bugetul familial este puternic afectat de școlarizarea copiilor și implică o serie de cheltuieli neprăvăzute.  
           Bineînțeles că sărăcia nu reprezintă neapărat  principala motivație de renunțare la școală, dar, în funcție de nivelul socio-cultural al familiei din care provine copilul, de educația și de nivelul de studii al părinților, aceasta poate deveni motivul principal de abandon. Se pare că ,,în timp ce clasele superioare și mijlocii se caracterizează prin voluntarism, spirit al competiției și dorința de a reuși (...), clasele inferioare sunt dominate de pasivitate și fatalism” (Stănciulescu,2002, p. 63), ceea ce înseamnă că o familie din clasa socială de mijloc, care trece prin dificultăți financiare la un anumit moment dat, va fi mai dispusă sa le depășească și va fi mai sprijinitoare față de copil astfel încât acesta să își poată continua studiile, pe când o familie dintr-o clasă socială inferioară va fi tentată să renunțe mai ușor la școlarizarea copilului.  Mai mult decât atât, există cazuri, în familiile sărace, în care părinții își încurajează în mod voit copiii să renunțe la școală și să rămână acasă să îngrijească gospodăria și frații sau chiar să se ducă la muncă pentru a aduce contribuții financiare în familie. Sărăcia este, în cele mai multe cazuri, legată de dezinteresul părinților pentru viitorul copiilor lor.
           Dezinteresul părinților pentru educația copiilor, respectiv pentru viitorul acestora, apare, cel mai frecvent, în familiile dezorganizate, unde părinții se pot confrunta cu alcoolismul sau  există violență domestică. Mesajul de cultură antișcoală poate fi transmis, în acest caz, în mod neintenționat de către părinți, dar, trăind într-un mediu lipsit de stabilitate emoțională și măcinat  de conflicte, copilul își poate pierde încrederea în el însuși, poate deveni o persoană inchisă în sine și temătoare, și îți poate pierde, în cele din urmă, motivația pentru școală, ajungând, în final, la abandon.
           Reușita școlară este dependentă de un stil parental caracterizat de afecțiune și susținere permanentă a copilului și monitorizarea procesului educațional. O familie coezivă este vitală pentru buna dezvoltare a copilului. Totuși, de multe ori, aceasta nu îl poate feri pe copil de influențele venite din partea mass-mediei și a grupului de prieteni din care acesta face parte.
           Mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de comunicare în masă (televizor, radio, presa scrisă, internet  Dezvoltarea tehnologiilor de comunicare a dus la liberalizarea accesului la informație de orice natură, iar din acest motiv consumul mediatic a înregistrat o importantă creștere.
           În ultimele decenii, mass-media a devenit una dintre cele mai influente surse sociale, socializarea devenind una dintre funcțiile sale latente. În prezent, se pare că ,,un copil petrece în medie 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult timp decât el sau ea îl petrec vorbind cu părinții” (Agabrian, 2003, p. 141).
           Conform studiilor efectuate în domeniu, s-a ajuns la concluzia că mass-media influențează atitudinile și comportamentul uman, devenind un important mijloc prin care copiii și tinerii ajung să perceapă lumea. Mass-media are marele avantaj de a dărâma orice fel de bariere culturale, sociale și geografice, satisfăcând, astfel, setea neîncetată de cunoaștere și de informație a populației. Dacă ne gândim că într-o emisiune televizată, de 90 de minute, ,,vizităm” o întreagă țară aflată la celălalt capăt al lumii și aflăm lucruri despre cultura și societatea specifice acelei țări, înțelegem de ce populația este de-a dreptul fascinată de mijloacele de comunicare în masă. De asemenea, cu ajutorul mass-mediei aflăm realități curente ale lumii în care trăim.
           Deși mijloacele de comunicare în masă au rol de informare, rol educativ, economic, de exprimare a adevărului colectiv și de transmitere culturală, în aceeași măsură mass-media are și un rol de dezinformare și chiar de manipulare a indivizilor, întrucât aceasta are tendința de a servi clasei sociale dominante. De cele mai multe ori, mijloacele de comunicare în masă folosesc persuasiunea ca instrument de modificare a atitudinilor și comportamentelor prin expunerea repetată la mesaje. Organizațiile media sunt ,,înainte de toate, entități economice al căror mandat este cel comercial – a produce profit. De aceea, toate formele comunicării de masă sunt expresii ale unei concurențe specifice (...) care își pune amprenta asupra conținuturilor” (Petcu, 2002, p. 40).
           Se cunoaște faptul că, în zilele noastre, cel mai mare impact mediatic asupra tinerilor îl exercită televiziunea și internetul. În momentul de față, pe piață există o cerere imensă de conținuturi mediatice de calitate îndoielnică. Se promovează, deseori, modele negative, și mai puțin modele de urmat. Tinerii află din presă că există ,,vedete” care au ajuns să fie cunoscute și să se îmbogățească fără a avea neapărat o pregătire educațională consistentă. Pot să își însușească, astfel, valori, atitudini și o percepție total eronată despre viață. De asemenea, expunerea repetată la emisiuni televizate, site-uri de internet sau filme în care abundă violența, ilegalitățile, drogurile sau sexualitatea îi pot determina pe tineri să devină curioși, să experimenteze diferite lucruri periculoase, să se îndepărteze de școală și să își creeze chiar, o subcultură proprie, antișcoală.
           Cei mai vulnerabili la influențele mediatice sunt adolescenții, deoarece aceștia se află într-o etapă de vârstă în care sunt foarte receptivi la schimbările societale și își structurează identitatea în jurul unui sistem de valori propriu, formându-și caracterul.
           Impactul pe care mass-media îl are asupra adolescenților este dependent de normele morale, de atitudinile și de valorile socio-culturale pe care aceștia le-au primit de-a lungul timpului de la familie și școală. În funcție de acest criteriu, percepțiile adolescenților asupra aceleiași situații pot fi diferite. În timp ce un adolescent își alege modele sociale negative, un altul, de aceeași vârstă, își poate alege modelele pozitive promovate de mijloacele mass-media, acest lucru întâmplându-se datorită percepției, care este ,,influențată de un număr de factori psihologici. Aceștia includ presupuneri bazate pe experiențe trecute (...), influențe culturale, motivații (necesități), stări sufletești și atitudini” (Severin, Tankard, 2004, p. 78). Înțelegem, deci, că alegerea unui anumit model se face în urma identificării si rezonării individului cu modelul ales, având ca motivație credințele interioare proprii, dar un lucru este cert: așa cum o clădire construită pe o fundație solidă nu poate fi ușor dărâmată, așa și un copil care are bine introiectate valorile morale ale societății, transmise de către familie și școală, nu se va lăsa ușor influențat. Totuși, pericolul pândește la fiecare pas, iar comunicarea de masă poate fi întrecută ca putere de influență  și manipulare de grupul de prieteni din care copilul face parte.
           Grupul de prieteni este un ,,grup de similaritate (de echivalență) care desemnează persoanele care au același statut, sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui criteriu social semnificativ” (Agabrian, op.cit, p. 140).
           În perioada adolescenței grupul are o foarte mare importanță pentru individ, mai mare chiar decât cea a familiei, aceasta deoarece este esențial pentru adolescent să aparțină unui grup de aceeași vârstă, aceleași credințe, valori și atitudini în care să simtă ca are parte de securitate și sprijin. Grupul este un mediu socio-afectiv, un mediu de socializare, formare și dezvoltare a personalității umane prin intermediul relațiilor și al împărtășirii concepțiilor comune, în care are loc o cristalizare a conștiinței de grup a membrilor.
           Ceea ce menține grupul unit este coeziunea grupului. Aceasta este la un nivel înalt atunci când indivizii ,,gândesc, simt și acționează ca membri ai grupului, și nu ca indivizi izolați. Comparativ cu grupurile slab coezive, grupurile cu un grad înalt de coeziune exercită o influență mai puternică asupra membrilor grupului” (Chelcea, 2008, p.185).
           Adolescența este perioada în care se leagă cele mai multe prietenii și se formează majoritatea grupurilor de prieteni. Apartenența la grup este benefică pentru dezvoltarea armoni-
oasă a viitorului adult, întrucât în interiorul grupului se crează relații de sprijin și de ajutor reciproc, se împărtășesc valori și stiluri de viață comune, ajungându-se chiar la constituirea unei adevărate culturi proprii.
           Din păcate, uneori, cultura de grup creată este una antișcoală, se află în contradicție cu cea a părinților și a instituției educative, negativizând stilul de viață și comportamentul adolescenților. Grupul de prieteni impune norme proprii de vorbire, comportament etc, iar sustragerea tinerilor de la ele poate atrage după sine ridiculizare și eliminare din grup. Presiunea puternică exercitată de grupul de prieteni asupra adolescenților îi face pe aceștia să se conformeze regulilor și să le respecte întocmai.
           În zilele noastre tentațiile la care sunt expuși tinerii sunt numeroase și foarte periculoase. Dependența de droguri, alcoolismul, pornografia, violența, ilegalitățile și jocurile de noroc sunt din ce în ce mai des întâlnite, iar abandonul școlar este în creștere. Cultura antișcoală promovată de grupul de egali are la bază, în general, teribilismul vârstei. Adolescenții preferă distracția și trăirea din plin a clipei prezente, în locul ,,pierderii timpului la școală”.
           Efectele influențelor nefaste ale grupului de prieteni pot fi înlăturate de către familie și școală cu multă răbdare, afecțiune și susținere pentru adolescent, și chiar cu ajutorul unui specialist psiholog atunci când situația o impune.
          În concluzie, putem afirma că este destul de dificil să facem o clasificare a surselor sociale ale culturii antișcoală având ca și criteriu importanța acestora. Este adevărat că, în primul rând, familia este cea care dirijează parcursul educațional al unui copil începând cu primii ani de viață a acestuia și până la o anumită vârstă. Modalitatea în care familia promovează cultura antișcoală se face pe două direcții diferite: familia poate fi împotriva școlii, dar nu împotriva educației, ceea ce înseamnă că familia nu împărtașește aceleași concepții și credințe despre educație ca cele din învățământul instituționalizat, dar alege să-și educe în continuare copiii prin alte modalități, cum ar fi educarea copiilor acasă, iar cea de-a doua direcție, este cea în care familia este împotriva școlii dar și a educației în general. Cea de-a doua situație este întâlnită, în mod deosebit, în familiile sărace, unde nivelul de educație a părinților este scăzut, iar cultura familială este axată pe muncă și nu pe educație, așa încât copiii sunt încurajați să renunțe la școală și să meargă la muncă pentru a aduce contribuții financiare în familie, dar și în familiile dezorganizate.
           În al doilea rând, influențele sociale antișcoală pot veni și din surse precum mass-media sau grupul de prieteni din care copilul face parte. În anumite etape de vârstă, în special în perioada adolescenței, grupul de prieteni sau chiar mass-media pot avea o influență mai puternică asupra copilului decât familia.
           Cultura antișcoală râmâne, totuși, un punct sensibil al societății, modul în care privim lucrurile asupra acesteia fiind puternic influențat de educația și de credințele proprii ale fiecăruia.
 
BIBLIOGRAFIE:
 
 
1.     Agabrian, M. (2003). Sociologie generală.  Iași: Editura Institutul European
2.     Bazelon, E. (2013, 11 martie).  Defining Bullying Down. Disponibil la:  http://www.nytimes.com/2013/03/12/opinion/defining-bullying-down.html . Consultat/accesat: 20 mai 2017
3.     Chelcea, S. (2008).  Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicații. Iași: Editura Polirom
4.     Fletcher, A. (2015).  Youth and Unschooling.  Disponibil la: https://freechild.org/youth-and-unschooling/ . Consultat/accesat: 20 mai 2017
5.     Kohn, A. (2015). Mitul temei pentru acasă: de ce copiii noștri primesc prea multe sarcini inutile. Irimia E. (traducător).  București: Editura Multi Media Est Publishing
6.     Petcu, M. (2002).  Sociologia mass media.  Cluj-Napoca: Editura Dacia
7.     Severin, W. J., Tankard, J.W. jr. (2004).  Perspective asupra teoriilor comunicării de masă. Paxaman Mădălina, Paxaman Maria (traducători). Iași: Editura Polirom
8.   Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educației familiale. Vol. I: Strategii educative ale familiilor contemporane. Iași: Editura Polirom
9.      Weller, C. (2016, 20 august).  Homeschooling is the smartest way to teach kids in the 21st century. Disponibil la: http://www.businessinsider.com/why-kids-should-get-homeschooled-2016-8 . Consultat/accesat: 27 mai 2017
 
 
 
         
 
Osiac-Mișcodan Daniela,
e-mail: mdanniela22@yahoo.com,
Școala Gimnazială Chevereșu- Mare, Jud. Timiș)
 
                        Lectura și formarea deprinderii de lecturare
 
Rezumat:  Lectura cărților  este o etapă spre evoluție, spre perceperea propriei personalități în care se vor cultuva sentimentele, valorile umane, transformarea viselor în realitate, pregătirea pentru intrare în societate a individului. Prin cultivarea interesul pentru lectură, vom descoperi un alt viitor, vom dezvolta o gandire critică autonomă, o perspectivă meditativă, vom distinge nuanțe estetice în universalitatea literaturii în funcție de particularitățile textelor literare.
 
Cuvinte cheie: lectura, literatură, gândire, elev,vocabular.
 
Pe parcursul școlii, lectura reprezintă un rol important în formarea și dezvoltarea unui  vocabularul bogat, în aprofundarea cunoștințelor, în abordarea diverselor interese pentru anumite texte literare.
Educația modernă include capacitatea de a învăța independent, de a lucra individual, capacitatea de a dezvolta o gandire creativă, de a găsi soluționarea multor probleme întâmpinate pe parcursul a celor patru ani de școală, individual sau prin munca în echipă.
 Lectura literară oferă o gamă variată de cunoștințe nu numai despre familie, sentimente, ci și cunoștințe despre religie, epocă istorică, pictură, cultură, valori etice umane. A trezi interesul pentru literatură, înseamnă a-l responsabiliza în procesul educațional. Este foarte important să cunoaștem cât și cum citesc copiii încă de la vârste frage.
Copiii pot lectura cărți sau fragmente literare în funcție de vârsta lor și de capacitatea lor de înțelegere, precum și opere literare care abordează teme fundamentale precum războiul, iubirea, moartea, care sunt destinate liceenilor sau adulților. Totul depinde de natura fiecărui copil în parte și de interesele sale. Dacă în ciclul primar și cel gimnazial, respective clasele a V-a și a VI-a manualele oferă povești, basme și snoave, în clasele a VII-a și a VIII-a se remarcă o diversitate de opera literare, aparținând genurilor literare și speciilor literare, conținând noțiuni de specialitate, sensibilizează elevul și dezvoltă gândirea analitică și reflexivă.
Un prim pas în formarea deprinderii de lecturare constă în alegerea unei bibliografii potrivite vârstei. Al doilea pas care are o importanță deosebită constă în formarea deprinderii de  a citi, deoarece lectura reprezintă un act intelectual prin care ghidăm elevul, îi dezvoltăm acea „sete” de a citi, îi lărgim perspectivele orizontului cultural.
Lectura în  gimnaziu are ca și scop formarea unui adult însetat de cunoaștere, cu o cultură literară comunicațională, care știe să aprecieze frumosul și lumea din jurul său, știe să relaționeze, știe să își exprime trăirile, sentimentele. Interesul pentru literatură poate trece barierele oferite de etapa școlară și poate continua în orice fază a existenței sale, deoarece reprezintă o modalitate de cultivare a competențelor de comunicare scrisă și verbală.
Voi menționa unele dintre aspectele esențiale ale lecturii: aspect cognitivul - prin lectură, elevii își îmbogățiesc cunoștințele despre lume și realitate; aspectul educativ - lectura vizând valorile etice și estetice; aspectul  formativ - lectura consolideaza abilitățile  de proces intelectual, dezvoltă limbajul, imaginația.
         Renumitul psihopedagog francez, Gaston Mialaret notează în cartea sa că „lectura este  o activitate de descifrare integrativă a unui text, de înţelegerea textului citit, de examinare şi apreciere a calităţii unui text, prilej al unor acţiuni intelectuale cât mai eficiente (1981, p.110)”[1]. În viziunea altor specialişti, ,,lectura este o supunere faţă de intenţiile altuia; este o primă treaptă a gândirii şi comunicării (Robert Scholes, 1985)”[2].
            Privită sub alte aspecte, lectura îndeplineşte funcţii multiple: a) de culturalizare, b) de învăţare propriu-zisă (de instruire şi autoinstruire) şi c) de informare şi documentare.
           ,,Nu există niciun domeniu al cunoaşterii şi acţiunii omeneşti care să nu se materializeze în litera de aur a cărţii”[3]. Faguet afirma că ,,a ști să citești e o artă și există o artă de a citi", iar ,,arta de a citi este arta de a gândi plus încă ceva.( ) Trebuie să gândești și să citești încet, pe îndelete, cu prudență, fără să te grăbești, făcându-ți mereu obiecții, atât ție, cât și autorului." [4].
             Deși societatea este într-o dinamică schimbare, literatura, deși se află în concurență cu mijloacele moderne de informare și comunicare, televiziunea, radioul, internetul, rămâne una dintre cele mai eficace metode de cunoaștere în epoca contemporană, modernă.
             Lectura este un act personal, modelator care trebuie dezvoltat încă din perioada copilăriei, dezvoltând astfel, capacitatea de scrie corect, logic, de a se exprima, de a se dezvolta ca om în societate, de a conștientiza propriile alegeri, capacitatea de a expune opinii, de a corela ceea ce a citit cu realitatea. Pentru a facilita și a trezi interesul pentru deprinderea de a lectura, autorii inserează diverse imagini, tabele, schiţe, desene, planuri, fotografii. Astfel, „ectura cărţii îşi rezervă, pe mai departe, o importanţă excepţională în viaţa omului modern, oferindu-i, pe tot parcursul existenţei sale, o metodă esenţială de cultivare continuă şi de perfecţionare profesională, de autodesăvârşire a propriei formaţii culturale şi de specialitate. ”[5]
          Concluzionând, putem afirma că noțiunile transmise prin intermediul textelor literare sunt evidențiate cuvinte care necesită descifrare, pentru că ele trebuie abordate, uneori, în sensul conotativ, autorul trasmițându-și un asamblu de sentimente. Astfel, autorul recurge la capacitatea intuitivă a elevului-cititor, capacitate care se dezvoltă numai prin experiența unei lecturi individuale .
            Lectura ne creează un univers de așteptare pe tot parcursul. Spre deosebire de alte resurse  educaționale, literatura nu țintește un domeniu singular de specializare. Lumea cărților este constant stimulatoare a imaginaţiei elevului pentru că, în urma lecturii, în mintea lui se ivesc visuri, planuri, dorinţe, care-l stimulează să caute, să afle, să înveţe.
 
Bibliografie:
Cerghit, Ioan: Metode de învăţământ, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2006, Faguet Emile: Arta de a citi, Editura Albatros, București, 1973.
 

[1] apud Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p.174.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 175
[4] Faguet Emile, Arta de a citi, Editura Albatros, București, 1973, p. 9
[5] Ibidem, p. 175.
            Dragomir Simona-Carmen
e-mail: carmendragomir26@yahoo.com
 Grădinița P.N., Gornea, Jud. Caraș-Severin 
 
              SATELIȚII ȘI ROLUL ACESTORA ÎN VIAȚA NOASTRĂ COTIDIANĂ
 
Rezumat: Omul, cel care prin gândirea și evoluția sa  este capabil de a efectua o sumedenie de invenții, descoperiri în numele știnței. Astăzi-  despre sateliți - în genere, despre boom-ul dat prin existența / creearea lor. Dar oare este totul bine? Ce se va întâmpla cu mediul înconjurător?  Căci acesta va face un pas înapo, de câte ori high-tech-ul va face unul înainte!

Cuvinte cheie: sateliți, pământ, atmosferă;
                                                                                                                                                                                                  
        În primul rând, atmosfera constituie un strat protector ce permite viața pe Terra. Aceasta  absoarbe cea mai mare parte a radiațiilor emise de Soare, protejându-ne astfel de razele sale dăunătoare. Gravitația o menține pe Terra, astfel că ea nu se poate dispersa în cosmos. Atmosfera este și un ,,scut'' împotriva meteoriților din spațiu.
        În al doilea rând, atmosfera participă în ciclul hidrologic, adică transportă apa din oceane spre uscat.  Apoi, acționează ca un condensator al vaporilor formați sub acțiunea energiei solare.
         În al treilea rând, atmosfera asigură viața plantelor și animalelor. Aceasta  constituie o sursă de dioxid de carbon pentru procesul de fotosinteză al plantelor și de oxigen pentru procesul de respirație al organismelor. De asemenea, asigură azotul pentru bacteriile  fixatoare de azot.
        În concluzie atmosfera este foarte importantă, fără ea nu ar exista viață și nici resursele necesare acesteia. Apoi există sateliții naturali și artificiali. Sateliții artificiali au rolul:
- de a transmite semnale video, audio și telefonice fără a fi necesare cabluri
- de a furniza informații despre prognoza meteorologică (fotografii ale norilor, observarea ciclonilor care se formează etc.)
- de a furniza date privind planeta Pământ și de a cerceta alte corpuri ceresti precum Soarele, Luna, alte planete, stele, comete, galaxii (exemplu: telescopul Hubble)                                                               
 Sateliții au devenit o parte esențială a tehnologiei de astăzi,ei sunt folosiți în diverse scopuri, de la asigurarea legăturilor telefonice la mare distanță, la difuzarea directă a emisiunilor de televiziune și radio, obținere de informații geologice, meteorologice sau pentru diverse facilități. Orbita sateliților este diversificată. Alegerea uneia dintre ele depinde de sericiul pe care trebuie să îl asigure satelitul sau de aria deservită. 
Astfel, orbita poate fi joasă, la doar 160 km în timp ce alți sateliți orbitează la peste 32.000 km. Întrucât sateliții se rotesc în jurul Pământului, ei sunt atrași de forța graitațională. Dacă nu ar avea o mișcare proprie, ar cădea înapoi, pe Pământ. Pentru orice orbită dată, există  o viteză pentru care aceste două forte se echilibrează. Viteza care trebuie imprimată unui satelit pentru ca aceasta să intre pe orbită se obține tentru egalarea forței de greutate. Evident, cu cât orbita este mai joasă, atracția gravitațională este mai mare și satelitul trebuie să se rotească, în jurul Pământului mai repede, pentru a contrabalansa această atracție.La înâlțimi mai mari, atracția gravitațională este mai mica și în consecință și viteza unghiulară trebuie să fie mai mică. Pentru o orbită foarte joasă, aflată uneva la 160 km, este necesară o viteză în jurul a 21. 160 km/h și aceasta înseamnă că satelitul va înconjura Pământul în aproape 90 minute. La o altitudine de 36.000km este necesară, o viteză de aproape 11.265 kkm/h, dând o perioadă de rotație de 24 ore.   Era spațială a început pe 4 octombrie 1957 o data cu lansarea primului satelit artificial, Sputnik 1. Micul satelit a rezistat doar 3 luni pe orbită și în cele din urmă, a ajuns să ardă în atmosfera Pământului. După acest pas istoric au fost plasați numeroși alți sateliți pe orbita Pămntului, a Lunii sau a chiar a altor planete.   Astăzi există aproximativ 1100 sateliți operaționali ce orbitează Pământul dintre care jumătate sunt lansați de Statele Unite ale Americii. Aproximativ 120 sateliți aparțin Rusiei și 116 aparțin Chinei. Aproximativ 470 se află pe orbita joasă a Pământului la doar câteva sute de kilometri altitudine, printre care și Stația Spațială Internațională, telescopul Hubble precum și alți sateliți de observare a Pământului.
Aproximativ 20% se află pe orbita medie a Pământului la o altitudine de 20.000 km și orbiteazaă pe orbite eliptice dispuse deasupra polilor sau deasupra Ecuatorului. Aceștia sunt folosiți în general pentru sistemele de navigație (rețele GPS) și pentru comunicații. Dacă am vedea sateliții de pe Pământ, ar aparea ca niste puncte fixe pe cer. Datorită acestui lucru, sunt utili pentru telecomunicatii, analiza meteo sau GPS.                                                                                                                        
Mai departe, avem sateliții geostaționari care sunt plasați pe orbite situate la o distanță fixă de 35.786 km ce se rotesc cu aceeași viteză și în același sens cu Pământul. Un astfel de satelit poate acoperi în orice moment 42,2% din suprafața planetei. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este de 24 de ore. Aceștia sunt utilizați pentru supraveghere militară sau meteorologică. Pe orbita Pământului se află 423 sateliți cu orbită geostaționară.
Însă pe langă acești sateliți există mult mai multe obiecte create de om ce orbitează în jurul planetei. Potrivit Rețelei de Supraveghere a SUA, există peste 21.000 obiecte mai mari de 10 cm ce orbitează Pământul și este estimat că există peste 500.000 de obiecte între 1 si 10 cm. De aici de jos, de pe Pamant, spațiul arată curat, dar orbita Pământului este atât de poluată încât Stația Spațială Internațională trebuie adesea mutată pentru a evita impactul cu resturile ce orbitează Pământul. Multe dintre aceste obiecte au fost create datorită coliziunilor și ar putea pune în pericol viitoarele călătorii spațiale având atât de multe resturi ce orbitează planeta noastră cu o viteza de 29.000 km/oră.                                                      Sateliții construiți de om nu orbitează doar planeta noastră. Astăzi, NASA “Lunar Reconnaissance Orbiter” și “Lunar Atmosphere and Dust Environment Explorer” orbitează Luna. Mai există un satelit ce orbitează planeta Mercur, unul ce studiază planeta Venus, 3 orbitând planeta Marte, iar Cassini a intrat pe orbita planetei Saturn în 2004.                                                                                                             
Mai mult, câteva sonde spațiale se află pe traiectoria de a părăsi Sistemul Solar, sau Voyager care a ieșit din heliosferă în 2013 și a intrat în mediul interstelar.
Este uimitor câți sateliti au fost lansați în doar 60 de ani dar în același timp resturile rămase pe orbită sunt îngrijorătoare și pot avea consecințe dezastruoase, precum în dramatizarea din filmul Gravity. De unde și concluzia că orice evoluție, din orice domeniu ar fi ea, vine la bord cu o problem majoră: POLUAREA.
 
 Bibliografie;
www google.ro,
Wikipedia
Scienția.ro                                                            
http://www.green-bee.ro/noutati/satelitii-arificiali-parte-indispensabila-a-tehnologiei-de-azi-87  https://www.astronomy.ro/satelitii-artificiali-ai-pamantului_698.html    
                                                                   Dragomir Simona-Carmen
                                                                         e-mail: carmendragomir26@yahoo.com
Grădiniţa P.N., Gornea,Jud. Caraș-Severin
 
JOCURILE LOGICO-MATEMATICE ÎN GRĂDINIȚĂ
 
Rezumat: Este bine cunoscut faptul că jocul este activitatea principală, dominantă a copilului. Din taxonomia jocurilor ,mă voi referi astăzi la cele logico-matematice, căt și la modul în care acestea influențează procesele găndirii și nu numai. Exemplificarea cătorva dintre ele.
 
Cuvinte cheie:joc,dezvoltare,clasificare, gândire,
 
             Jocurile matematice și cele logice sunt structurate, astfel încăt să dezvolte numeroase abilități și să aducă o contribuție semnificativă în dezvoltarea inteligenței. Valorificând importanța acestora în activitățile educative, mai jos se regăsesc câteva din principalele avantaje ce punctează cum anume pot influența personalitatea celui mic.
                    -dezvoltă spiritul de echipă
                    -dezvoltă găndirea critică
                    -dezvoltă gândirea laterală
                    -ontribuie semnificativ la implicarea copilului în activități. Cu ajutorul jocurilor, copiii sunt mult mai predispuși să urmărească cu atenție cumulul de cunoștințe noi.
                   -dezvoltă ingeniozitatea, spiritul de observație și inventivitatea 
            Luând drept criteriu gradul de implicare a operaţiilor logice în elementele de teoria mulţimilor, jocurile logice se clasifică astfel:
  1. Jocuri de descriere şi caracterizare a mulţimilor şi elementelor lor, cu folosirea în caracterizare a principiului terţului exclus, contradicţiei şi dublei negaţii:
  • un element al unei mulţimi formate trebuie să aparţină sau unei mulţimi, sau complementarei sale (principiul terţului exclus);
  • nici un element nu poate aparţine simultan mulţimii şi complementarei sale (principiul contradicţiei);
  • complementara complementarei unei mulţimi este mulţimea însăşi (principiul dublei negaţii).
  1. Jocuri de comparare – evidenţiază asemănările şi deosebirile dintre elemente şi corespund jocurilor de diferenţă din clasificarea clasică.
  2. Jocuri de orientare în tablou – vizează familiarizarea copiilor cu operaţiile logice cu mulţimi, prin clasificare şi seriere într-o succesiune prestabilită.
  3. Jocuri cu cercuri – presupun sprijinirea intuirii operaţiilor cu mulţimi şi a operaţiilor logice ce decurg din acestea. Copiii intuiesc corect operaţia de complementariere şi, prin intermediul negaţiei logice, caracterizează elementele din intersecţia mulţimilor cu conjuncţie logică şi din reuniune prin disjuncţie logică.
  1. Constituirea de mulţimi pe baza unor caracteristici date şi denumirea pieselor cu ajutorul conjuncţiilor de propoziţii:
  • Jocul didactic “ Ce este şi cum este această piesă? “
Sarcini de învăţare:
Copiii formează prin triere şi grupare mulţimea discurilor. Se lucrează pe această mulţime introducându-se noi criterii de culoare, apoi de mărime şi de grosime.
  • Prin sarcina de lucru se va solicita copiilor descrierea pieselor astfel: “ Această piesă este un disc roşu, mare şi subţire “.
  • Ordinea în care sunt enumerate atributele nu este esenţială iar atenţia educatoarei se va îndrepta spre enumerarea în totalitate a atributelor, exprimarea corectă şi precisă a acestora.
  • Jocul continuă atâta timp cât este necesar pentru a se constata dacă fiecare copil posedă cunoştinţele de bază legate de atributele pieselor.
  1. Descrierea pieselor trusei Dienes cu ajutorul atributelor şi negaţiei logice; intuirea complementarei unei mulţimi şi discriminarea atributelor pieselor cu ajutorul negaţiilor:
  • Jocul didactic “ Cum este şi cum nu este această piesă? “
Sarcini de învăţare:
  1. Copilul alege o piesă şi o caracterizează, precizându-i însuşirile;
  • Se aşteaptă răspunsul: “ Piesa este roşie, mare, groasă şi are forma de triunghi ”.
  1. Se cere copilului să precizeze şi ce însuşiri nu are piesa aleasă, în comparaţie cu proprietăţile celorlalte piese ale trusei;
  • Se aşteaptă răspunsul: “ Piesa nu este albastră, nu este galbenă, nu este subţire, nu este mică, nu este nici dreptunghi, nici disc, nici pătrat ”.
  • Se pot accepta, la început, răspunsuri incomplete, dar acestea vor trebui completate de ceilalţi copii.
  • Treptat, în cadrul aceluiaşi joc, copiii vor fi conduşi să facă unele deducţii pentru a uşura răspunsul: “ Dacă piesa mea este roşie, înseamnă că nu este galbenă şi nu e albastră; dacă este mare, cu siguranţă nu este mică “.
  • Prin repetarea exerciţiului, copiii grupei pregătitoare vor înţelege că este mai uşor să enumere succesiv variabilele fiecărei piese: formă, culoare, mărime, grosime şi să utilizeze negaţia pentru aceste însuşiri pe care piesa nu le posedă.
  1. Intuirea operaţiei de complementare şi determinarea atributelor unor piese cu ajutorul negaţiei şi a deducţiei logice:
  • Jocul didactic “ Te rog să-mi dai! “
  • Jocul se organizează în grupe de câte doi copii.
  • Piesele trusei se împart în mod egal între cei doi copii, fără a urmări un anumit criteriu de selecţie. Se pot folosi 24 de piese sau 12, în funcţie de nivelul grupei.
Sarcini de învăţare:
  1. Unul dintre copii solicită celuilalt o piesă pe care el nu o are în mulţimea primită, determinând-o cu cele patru atribute.
  • Dacă piesa a fost denumită corect şi este corect identificată de colegul său, atunci el o primeşte; în caz contrar, nu primeşte nimic şi este rândul celuilalt copil să solicite o piesă.
  1. Aceeaşi sarcină o are şi cel de-al doilea copil.
  • Câştigător este cel care va avea, la un moment dat, cele mai multe piese.
  • În urma unei bune activităţi de orientare în sarcină, condusă de educatoare, copilul observă şi identifică toate atributele pieselor cu care lucrează şi, treptat, optimizează procedeul de căutare şi înţelege că nu poate descoperi piesele ce îi lipsesc, decât dacă organizează mulţimea pieselor în două grupe formate după criteriul mărimii.
Exemplu: pentru fiecare mărime copilul trebuie să aibă piese cu cele patru forme (disc, triunghi, pătrat, dreptunghi) şi cele trei culori (roşu, galben, albastru) şi poate forma perechi între piesele cu acelaşi atribut de culoare sau formă, dar de mărimi diferite. În acest fel, copilul va descoperi cu uşurinţă piesa care îi lipseşte (vor rămâne piese fără pereche) şi va şti ce piesă trebuie să ceară partenerului. Piesa va putea fi acum uşor de caracterizat cu ajutorul conjuncţiei şi a negaţiei logice.
 Negaţia unui singur atribut:
  • Jocul didactic “ Trenul cu o diferenţă “
Sarcina de învăţare:
Fiecare copil trebuie să pună o piesă care să se diferenţieze de cea anterioară printr-un singur atribut.
Jocul se poate începe cu orice piesă, aceasta fiind “locomotiva”, iar piesele următoare “vagoanele”. Dacă, de exemplu, s-a pus un pătrat mare, gros, albastru, se poate continua cu orice piesă care nu e pătrat sau nu e mare, sau nu e gros sau albastru. În acest fel, piesa cu care se continuă trenul are negat un singur atribut.
Prin acest joc, se pot exersa deprinderile de caracterizare a pieselor dobândite în jocul “ Cum este şi cum nu este această piesă? “. 
 
 
Bibliografie:
  1. Dăscălescu L., Giugiuman A., Lupu G., Jocul didactic matematic, rolul în activităţile formative, Revista Învăţământul preşcolar nr. 2-3/1991
  2. Dima Silvia, Pâclea D., Ţarcă E., Jocuri logico - matematice pentru preşcolari şi şcolari mici, Editată de Revista Învăţământul preşcolar, Bucureşti, 1998
                                                                                       Dragomir Simona-Carmen
                                                                e-mail: carmendragomir26@yahoo.com
                                                                 Grădinița P.N., Gornea, Jud. Caraș-Severin
 
IERI O TABLĂ ȘI O CRETĂ, AZI . . . O APLICAȚIE GOOGLE
 
Rezumat: Scopul acestui articol acela de a ne reaminti cu nostalgie și respect de profesorii de odinioară care cu simplitate și multă dăruire educau copiii. Astăzi, cu toate mijloacele didactice, reușim?
 
Cuvinte cheie: tablă, cretă, aplicație Google, jamboard
 
 MOTTO
  ,,Doar produsele de calitate îndoielnică au neoie de reclamă
                                                                                       (din popor)
            Nu știu alții cum sunt dar eu cănd mă găndesc la vremurile copilăriei mele devin ușor nostalgică. Îmi amintesc, cu drag de acei înățători asemeni d-lui.Trandafir, care era un o persoană foarte înțeleaptă. Le spunea copiilor povești, rugăciuni și mici istorioare despre eroii țării românești. Le spunea cu multă iubire și dragoste față de ei și de învățătură. O tablă și o cretă, pe atunci, făceau minuni! Astăzi lucrurile s-au schimbat cu toate smartwatch-urile, smartphone-urile, pe scurt cu toate gadgeturile, nu reușim să aducem în fața copiilor acea simplitate, onestitate, empatie, dragoste, candoare, dăruire, prietenie, umanitate pe care o aduceau învățătorii asemeni d-lui Trandafir. Unde mai pui că nu aveau sute de hârțoage din care să rezulte studiile emerite sau diplome obținute, cine mai știe cum. Știau să fie oameni cu frica lui D-zeu. În acele vremuri. oamenii se îngrijeau mai mult de partea spirituală, nu ca astăzi, cănd imaginea contează și hainele de firmă, de aici motto-ul de la începutul lucrării ,,Doar produsele de calitate îndoielnică au neoie de reclamă “ Cu toate acestea, am avut onoarea să profesez și să întălnesc dascăli de la cere am și voi avea mereu de învățat ceva. Tot respectul! Dar să lăsăm nostalgia și să revenim cu picioarele pe pămînt. Astăzi îmi propun să prezint într-un mod facil (sper eu),  modul de utilizare a unei aplicații Google.  

 DESPRE GOOGLE  JAMBOARD ȘI CUM SE FOLOSEȘTE

          Jamboard este o tablă digitală a Google Suite pe care o poate folosi toată lumea, oriunde, oricând atât de către  inteprinderi, corporații cât și în școli, atunci când se lucrează online, live cu elevii. Aplicația poate fi utilizată atât în Google Meet cât și în Zoom. Accesarea ei se poate face de pe orice suport electronic (telefon, tabletă etc) cu conexiune la internet.
 Copiii pot vedea ce scriem pe Jamboard la un simplu share screen, iar aplicația este  foarte ușor de utilizat și atractivă.
 
CUM  ACCESĂM  APLICAȚIA  JAMBOARD ?
Simplu! Pentru început ne logăm la contul Google, de la cele nouă punctulețe - acolo se pot vedea toate aplicațiile Google. Derulăm până unde vom vedea că scrie Jamboard. (fig.1).  



CUM CREEM O TABLĂ NOUĂ?
Apăsăm pe senul ,,+’’, care se află în dreapta, jos (fig.2).



O dată creată tabla, nu ne mai rămâne decât să accesăm meniul cu butoane, pentru a descoperi fiecare ce funcție are. Astfel vom afla cum putem adăuga pagini, cum putem schimba backgraund-ul, cum scriem, ștergem, adăugăm notițte colorate, imagini din Drive, cum o downloadăm ca PDF, sau cum o redenumim, cum să o salvăm ca pe o imagine, să facem o copie ș.a.m.d. (fig.3).



CUM TRIMITEM TEMA COPIILOR? 

De la butonul ,, Distribuiți’’ sau ,,Share’’, putem distribui sau redenumi tema iar, de la semnul cu .,creionaș’’ putem seta dacă dorim ca elevii să scrie sau nu, pe tablă. După ce am trecut adresele de e-mail, ale copiilor, tema se poate trimite.
Nicușor Bondar,
e-mail: nicusor_bondar@yahoo.com;
Liceul „Mihail Sadoveanu”, Borca, jud. Neamț
 
Importanța softurilor educaționale în învățământul contemporan
 
Rezumat: Scopul acestui articol este de a realiza o scurtă introducere în ceea ce înseamnă softurile educaționale pentru învățământul contemporan. Considerăm că educația modernă nu este posibilă în absența instrumentelor digitale pe care evoluția tehnologică ni le pune la dispoziție, deoarece emanciparea societății ne impune să ne adaptăm noilor realități tehnologice ale secolului în care trăim, ne cere să le înțelegem și să le integrăm vieții noastre de zi cu zi.

Cuvinte cheie: școală, soft educațional, elevi, profesori, evoluție;
 
Introducere
Potrivit mai multor definiții, softul educaţional „este un program informatic complex, special conceput pentru a fi utilizat în procesul didactic. Soft educaţional poate fi considerat şi forma electronică a unui manual, dar nu sub forma unui simplu document de forma *.doc sau *.pdf, ci cu o interfaţă care să permită o modalitate de lucru interactivă (bazată pe meniuri, butoane ş.a.).
Un soft educaţional performant trebuie să atragă prin calitatea prezentării, să asigure necesarul de informaţii pentru o anumită temă, să asigure interacţiunea dintre calculator şi elev sau calculator şi profesor, să se poată adapta în funcţie de caracteristicile utilizatorului (de exemplu, programe care să prezinte mai multe niveluri de dificultate, trecerea la un nivel superior presupunând parcurgerea nivelurilor anterioare).”
Este evident că odată cu evoluția tehonologică a societății, Şcoala modernă trebuie să promoveze învăţarea eficientă, să-şi îndrepte atenţia asupra factorilor care influenţează motivaţia elevului către învăţare, să-l situeze în centrul activităţii de învăţare şi de formare.

Utilitatea softurilor educaționale la clasă
Folosirea calculatorului reprezintă o strategie de concepere a instruirii şi învăţării ce prezintă importante valenţe formative şi informative. Calculatorul simulează procese şi fenomene complexe pe care nici un alt mijloc didactic nu le poate pune atât de bine în evidenţă. Astfel, prin intermediul lui, se oferă elevilor modelări, justificări şi ilustrări ale proceselor şi conceptelor abstracte, ilustrări ale proceselor şi fenomenelor neobservate sau greu observabile din diferite motive, aşezarea corpurilor în spaţiu, măsurători, ilustrarea problemelor.
În acest context, softurile educaţionale interactive asigură:
- organizarea informaţiei conform cerinţelor programei;
- provocarea cognitivă a elevului prin secvenţe didactice şi întrebări care vizează depistarea unor lacune, probleme, situaţii – problemă;
- rezolvarea sarcinilor didactice prezentate anterior prin reactivarea sau dobândirea informaţiilor necesare de la nivelul resurselor tehnologice activate de / prin calculator;
- asigurarea (auto)evaluării rezultatelor elevului prin medierea resurselor autoreglatorii existente la nivelul calculatorului;
- realizarea unei sinteze recapitulative după parcurgerea unei teme, lecţii, grupuri de lecţii, subcapitole, capitole, discipline şcolare;
- asigurarea unor exerciţii suplimentare de stimulare a creativităţii elevului.
 
Totodată,  softurilor educaţionale eficientizează procesul învăţării prin:
- interactivitate - elevul interacţionează în mod activ cu programul primind feedback în timp real pentru acţiunile sale;
- diversitate - mijloacele de prezentare a informaţiei sunt foarte variate: elevul poate să aleagă răspunsul corect din mai multe variante posibile, să repete experimente, să mute diverse obiecte pe ecran sau să urmărească animaţii şi prezentări multimedia;
- difuzare eficientă a unor informaţii esenţiale solicitate de participanţii la actul didactic;
- sistematizare rapidă a unui volum mare de informaţii;
- accesibilitate - toate informaţiile pot fi studiate şi ulterior pentru consolidarea şi aprofundarea cunoştinţelor;
 
De asemenea, introducerea în lecţie a softurilor educaţionale aduce o serie de beneficii pentru elevi:
- Optimizează instruirea – informaţia este primită prin intermediul mai multor canale: video, audio, text;
- Facilitează înţelegerea proceselor complexe prin vizualizarea informaţiilor, mecanismelor de funcţionare al diferitelor procese;
- Individualizează învăţarea adaptând-o la ritmul fiecărui elev prin „asistenţă pedagogică” imediată, realizată / realizabilă de / prin calculator;
- Sunt atractive şi uşor de utilizat;
Pentru cadrul didactic, softurile educaţionale asigură:
- Creşterea calităţii şi eficienţei demersului didactic prin stimularea capacităţilor profesorului de a deveni îndrumător, animator, evaluator, formator preocupat de cultivarea unor atitudini superioare;
- Participare activă a elevului;
- Feedback rapid;
- Posibilitatea de a demonstra fenomene greu de experimentat cu ajutorul materialelor didactice tradiţionale;
 
Avantajele utilizării softurilor educaţionale sunt multiple şi aduc după sine schimbări în plan personal, profesional şi social pentru toate categoriile implicate în proces, folosite eficient preiau  o mare parte din munca de rutină, care consumă mult timp şi energie.  Este dificil de realizat o ierarhizare a acestor avantaje, dar încercăm să prezentăm succint câteva dintre ele.
Pentru  elevii cu deficienţe, aceste aplicaţii permit o inserţie mai rapidă în societate, în procesul educaţional prin posibilitatea de a alege strategii adecvate particularităţilor fiecărui individ, menite să ducă la rezolvarea diverselor aplicaţii.
De asemenea profesorul are posibilitatea de a reproiecta activitatea în funcţie de secvenţa anterioară, prin prisma feedback-ului permanent primit şi prin aprecierea imediată a răspunsurilor elevilor.
Utilizând astfel de metode, se vor consolida abilităţile de investigare ştiinţifică, noţiunile învăţate îşi vor găsi  utilitatea, imediată sau ulterioară şi motivarea elevilor în procesul de învăţare va creşte. Pentru fiecare se dezvoltă capacitatea de autodepăşire şi de competitivitate, se vor forma deprinderi practice, deprinderi de prelucrare rapidă a datelor, de efectuare a calculelor, de afişare a rezultatelor, de realizare de grafice, de tabele, de realizare de desene utile în rezolvarea problemelor de geometrie plană şi geometrie în spaţiu.
Utilizarea acestor metode conduce la dezvoltarea gândirii, astfel încât, pornind de la o modalitate generală de  rezolvare a unei probleme, elevul îşi găseşte singur răspunsul pentru un caz particular sau invers.
Toate acestea ajută la stimularea gândirii logice, a imaginaţiei, a capacităţii de învăţare inovatoare, adaptabilă la condiţii de schimbare socială rapidă, a unui stil de muncă independent.
 
Concluzii
Pentru tinerii care se află la vârsta școlii, dar nu numai pentru ei, tehnicile e-learning reprezintă un domeniu captivant și constituie o alternativă provocatoare. Noutatea și ineditul pe care le presupune această formulă de învățare lasă spațiu larg imaginației, dar cere totodată și abilități particulare și un alt gen de abordare. În educația actuală, tehnologia are un rol deosebit de important, impunându-se realizarea unor softuri educaționale care să ușureze procesul de învățare.
 Introducerea calculatorului în școală și valorificarea lui în instrucție și autoinstrucție a devenit, în ultimii ani, o preocupare constantă a practicienilor și a teoreticienilor. Aceasta este o consecință firească a dezvoltării tehnologiei informaționale și a transformării calculatorului într-un instrument de lucru de mare utilitate în cele mai diverse sectoare de activitate.
În instituțiile de învățământ de toate gradele, studiile științifice cu subiecți de diferite vârste și la diferite discipline de studiu, au demonstrat valențele psihopedagogice ale instruirii asistate pe calculator, valorificabile atât în instruire cât și în autoinstruire.
Formarea competențelor descrise în programa școlară nu este posibilă doar prin utilizarea unor strategii clasice de predare-învățare-evaluare. Instruirea diferențiată individuală, pe grupe de nivel, cu ajutorul softului educațional, realizat de către educatoare, poate fi  o alternativă de succes.
 Introducerea softurilor educaționale în școală nu trebuie să constituie un scop în sine, ci o modalitate de creștere a calității, a eficienței învățării și predării. Folosirea acestora reprezintă o nouă strategie de lucru a educatoarei și a copiilor, un nou mod de concepere a instruirii și învățării, care îmbogățește sistemul activităților didactice pe care  aceștia le desfășoară și prezintă importante valențe formative și informative.
 
Bibliografie:
 
Adăscăliţei A., Instruirea asistată de calculator, Editura Polirom, Iaşi, 2007;
Claudia Radu, Flavia Negrea, Softul educațional, un instrument de învățare interactivă, lucrare susținuta in cadrul Conferintei Internationale: NEW TECHNOLOGIES IN EDUCATION AND RESEARCH, 2010;
Erculescu Laura, Baicu Elena Izabel, Avantajele utilizării softurilor educaționale în predarea matematicii, in revista online New Projects
https://preparandia.moodle.ro/index.php/liceal7/item/469-softul-educational
GRIGORE MĂDĂLINA GABRIELA
e-mail – madalinagrigore10@yahoo.com
G.P.P. NR.5, ORAȘUL MIZIL, JUD. Prahova
 
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
 
            Rezumat: O bună educaţie cere ca educatorul să inspire elevului stima şi respect, şi nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualităţii elevilor şi prin asuprirea stimei de sine. Educaţia este cea mai puternică armă pe care voi o pot folosi pentru a schimba lumea.
 
Cuvinte cheie: educație, etichetă, respect, școală;
 
            Motto: ,,Totul plecă de la cei șapte ani de acasă….”
 
             Politețea este ,, ceva” care se învață. Și se învață ușor.
             Primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și bunici. Apoi, învățăm de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și ulterior de la toți profesorii care vor urma. Toți acești oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Și ne dau sfaturi zilnic:
             - ,,Spune Bună ziua când te întâlnești cu cineva cunoscut! “ spune mama;
            - ,, Pune-ți batista la gură când strănuți!” – spune tata;
            - ,, Nu vorbi cu gura plină!” – spune bunica;
             - Spune te rog când ceri ceva!” – spune doamna educatoare, și multe, multe alte sfaturi.
             Este foarte bine că oferim atât de multe sfaturi. Copiii , de cele mai mlte ori țin cont de ele.Dar se întâmplă să mai și greșească, nu-i așa? Când greșesc, nu sunt tocmai bucuroși pentru că, întotdeauna cineva are grijă să le facă observație și nu le place deloc. Aceasta este o problemă pentru ei. Din fericire, problema are o soluție: POLITEȚEA.
             Dacă sunt politicoși cu toată lumea, în tot cursul zilei, scapă de observații. Ba mai mult, vor fi apreciați și lăudați.Ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși ca ei.Viața lor de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar, merită să se străduiască să fie mai politicoși.Când copiii greșesc nu trebuie să se sperie ci trebuie să caute să se corecteze.Când nu știu cum trebuie săse comporte într-o situație, ei trebuie să-i întrebe pe cei mai mari, fără să le fie frică sau rușine.Pentru că să ne reamintim, politețease învață.
             A avea ,,cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună- cuviință în tot cursul zilei, în orice situație, cu toată lumea; cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.
             Să pornim de la simplul salut .
             Salutul este primul semn al politeții. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, ,,Bună ziua, căciulă, că stăpânul n- are gură!”
 Pe cine salutăm ?
            -Salutăm orice persoană cunoscută, indiferent de locul în care o întâlnim, fie pe stradă, la magazine sau la piață.
             -Salutăm întotdeauna la intrarea sau ieșirea din lift ,în compartimentele de tren sau magazinele mici.
             Cine salute primul ?
             -Băieții salute primii fetele, bărbații salută primii femeile, copiii și persoanele mai tinere salute persoanele mai în vârstă.
             -Când intrăm într-o încăpere, îi salutăm pe cei aflați deja acolo.
             -Întotdeauna salute cel care merge pe cel care stă pe loc.
             Dar..nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutați. A salute este o dovadă de politețe. A aștepta să fii Salutat este o dovadă de impolitețe.
            Așadar nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutați. A saluta este o dovadă de politețe, A aștepta să fii salutat dovedește impolitețe.
             Deci, nu vă zgârciți să salutați și neapărat insoțiți-l de un zâmbet.
             Ce facem pentru a fi punctuali? Bună intrebare.
            Punctualitatea este foarte important atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. A fi punctual este o dovadă de bună- creștere și de educație.Dar nu doar atât! A fi punctual înseamnă și a-I respecta pe cei din jurul nostru.
            Este posibil ca din diferite motive, să nu reușim să fim punctuali întotdeauna și atunci primul lucru pe care îl spunem, după ce salutăm, este; ,, Vă rog să mă scuzați că am întârziat.” Dacă suntem întrebați de ce am întârziat, vom da o explicație scurtă, clară și care să corespundă adevărului, În nici un caz nu vom inventa o poveste spectaculoasă drept scuză, ne-am pune într-o situație jenantă.
            Suntem punctuali, salutăm, dar oare cum vorbim? Ce vorbim? Când vorbim?
             -Vorbim pe un ton moderat, formulând clar cuvintele, propozițiile.
             -Vorbim privind în ochii celui căruia ne adresăm, fără a face gesturi teatrale.
            -Vorbim doar despre lucruri pe care le cunoaștem. Nu ne dăm cu părerea despre ceva necunoscut.
             -Nu întrerupem o persoană care vorbește. Așteptăm să termine ce are de spus și numai după aceea vorbim.
            -Când un coleg, un prieten, cineva din familie este necăjit, abătut sau trist, trebuie sa-i fim alături și sa-i vorbim.
            În orice situație trebie să avem grijă cât vorbim.
             -Să nu vorbim prea mult. Chiar dacă credem că spunem lucruri interesante, dacă vorbim prea mult, putem fi plictisitori pentru cei din jur.
            -Să nu fim pre zgârciți la vorbă. Nu răspundem în doi peri, doar cu ,,Da” sau ,,Nu” și nici nu-i lăsăm pe ceilalți să se roage de noi pentru a vorbi.
            Pentru a vorbi corect, frumos, fluent, pentru a nu ne face de râs, pentru a putea transmite celorlalți exact ce vrem, există o singură cale, și anume:
            -Să învățăm nu bine, ci foarte bine limba română. Orice greșeală de ortografie, de exprimare este gravă.
             -Să citim cât mai multe cărți, Numai prin lectură, vom învăța cuvinte și expresii noi, sensuri noi pentru cuvintele ce le cunoaștem deja.Mai mult decât atât, lectura este principala cale prin care ne îmbogățim cultura, Cu cât cultura noastră este mai temeinică, cu atât vom putea să găsim mai ușor subiecte de discuții cu cei din jur, vom vorbi mai frumos și mai interesant.
            Alte câteva reguli
            Buna-cuviință cere ca, atunci când suntem în public ( când sunt și alte persoane de față) ;
             -să nu ne ,,trosnim” degetele mâinilor;
             -să nu introducem degetul în gură, în ureche, în nas;
             -să nu ne întindem de parcă atunci ne-am fi dat jos din pat;
             -să nu indicăm o persoană, arătând-o cu degetul;
             -să n ținem mâna ( măinile ) în șold, când vorbim cu cineva.
 
Bibliografie:
 • Moisin, Anton- Părinţi şi copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
• Boroş, Maximilian- Profesorul şi elevii, Editura Gutinul, Colecţia de pedagogie, Bucureşti,2014

 

Diaconița Simona Ionela
e-mail: simonaionela@gmail.com
Grădinița PP „Așchiuță”, Suceava

Contribuţia educaţiei nonformale la dezvoltarea armonioasă a preşcolarului
 

Rezumat: Prin acest articol ne propunem să demonstrăm importanța avută de educația nonformală în dezvoltarea psiho-emoțională a preșcolarului și felul în care acest gen de activități didactice se pliază pe profilul psihologic al acestora. Scopul acestei lucrări este de a convinge cititorii de beneficiile educații nonformale în învățământul preșcolar și de a arăta că că o astfel de abordare pedagogică este benefică pentru întreg procesul educațional.

Cuvinte cheie: școală, elevi, nonformal, preșcolari, grădiniță;

 Pedagogul american Bruner (1970) consideră că „oricărui copil, la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice temă”, dacă se folosesc metode şi procedee adecvate stadiului respectiv de dezvoltare, dacă materia este prezentată „într-o formă mai simplă, astfel încât copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre o deplină stăpânire a cunoştinţelor”.

Educația nonformală își are rolul și locul bine stabilit în formarea personalității copiilor. Acest tip de educație urmărește identificarea și cultivarea corespondenței optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viață civilizat, precum și stimularea comportamentului creativ în diferite domenii. Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii acumulează o serie de cunoștințe punându-i în contact direct cu obiectele și fenomenele din natură.
Activitățile de acest gen au o deosebită influență formativă, au la bază toate formele de acțiuni turistice: vizite, plimbări, excursii. În cadrul activităților organizate în mijlocul naturii, al vieții sociale, copiii se confruntă cu realitatea și percep activ, prin acțiuni directe obiectele, fenomenele, anumite locuri istorice. De-a lungul celor patru ani de grădiniță, grupa Boboceii a făcut nenumărate vizite, plimbări, printre acestea se numără vizitele la piață, la florărie, la brutărie, în parc și la sala de spectacole a orașului. Fiecare dintre aceste vizite a însemnat o modalitate nonformală de a învăța ceva nou despre legume, fructe, flori, meserii, culori și multe alte lucuri ce le pot îmbogăți cultura generală a copiilor dar și trezi interesul față de un anumit domeniu. Fiecare dintre aceste vizite a avut loc în cadrul unui proiect tematic cum ar fi: Bogățiile toamnei, Aș vrea să fiu.... Vizitele la sala de spectacole a orașului au fost fructificate prin vizionarea de piese de teatru pentru copii. Acestea au fost un prilej nemaipomenit pentru cei mici de a realiza că personajele din cărțile de basme pot prinde viață cu multă muncă și dăruire din partea actorilor.
Pe lângă toate acestea, preșcolarii au experimentat o modalitate nouă de a acumula cunoștințe: excursia. Aceasta contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor despre frumuseţile ţării, la educarea dragostei, respectului pentru frumosul din natură, artă, cultură. Prin excursii, copiii cunosc locul în care au trăit, muncit şi luptat înaintaşii lor, învăţând astfel să-şi iubească ţara, cu trecutul şi prezentul ei.
Copiii pot cunoaşte realizările oamenilor, locurile unde s-au născut, au trăit şi au creat opere de artă scriitori şi artişti. Excursia este cea care îl reconfortează pe copil, îi prilejuieşte însuşirea unei experienţe sociale importante, dar şi îmbogăţirea orizontului cultural ştiinţific. Excursia reprezintă finalitatea unei activităţi îndelungate de pregătire a copiilor, îi ajută să înţeleagă excursiile nu numai din perspectiva evadării din atmosfera de muncă de zi cu zi ci şi ca un act de ridicare a nivelului cultural. Și pentru că suntem doar la nivelul preșcolar, excursia noastră s-a rezumat la doar câteva obiective.
Primul dintre ele a fost planetariul din cadrul Univestității „Ștefan cel Mare”, Suceava. Aici copiii au învățat lucruri noi despre soare, stele și planete. În cadrul educației formale, preșcolarii au acumulat doar cunoștințele minime legate de acest subiect. Dar prin intemediul acestei vizite și-au însușit mult mai multe informații și au elucidat multe „mistere” la care nu găseau un răspuns destul de clar pentru nivelul lor de cunoștințe.
Excursia a continuat pe un tărâm de basm. Humuleștii lui Creangă i-au fascinat pe cei mici prin toată splendoarea lor. Fiecare personaj, fiecare obiect și fiecare colțișor au adus aminte de câte ceva citit de „doamna”. Creangă ne-a călăuzit pașii spre cunoștințe noi în cadrul activităților formale iar vizita la casa memorială a fost un minunat prilej de a le consolida și a avea o imagine de ansamblu dincolo de paginile unei cărți.
Cel din urmă obiectiv vizitat a fost Cetatea Neamț. Despre aceasta preșcolarii nu aveau foarte multe cunoștințe dar, prin intemediul ghidului, au aflat informații noi despre cel ce a fost un mare domnitor al neamului și al cărui nume îl poartă cu mândrie unitatea noastră: Ștefan cel Mare și Sfânt.
Activităţile din cadrul educației nonformale mai sus enumerate şi analizate sunt apreciate  atât de către copii, cât şi de factorii educaţionali în măsura în care :

- valorifică şi dezvoltă interesele şi aptitudinile copiilor;

- organizează într-o manieră plăcută şi  relaxantă timpul liber al copiilor, contribuind la optimizarea procesului de învăţământ ;

- formele de organizare sunt din cele mai ingenioase, cu caracter recreativ ;

- copiii au teren liber pentru a-şi manifesta în voie spiritul de iniţiativă;

- participarea este liber consimţită, necodiţionată, constituind un suport puternic pentru o activitate susţinută;

- au un efect pozitiv pentru munca desfăşurată în grup;

- sunt caracterizare de optimism şi umor;

- creează un sentiment de siguranţă şi încredere tuturor participanţilor;

- urmăresc lărgirea şi adâncirea influenţelor exercitate în procesul de învăţământ;

- contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Educația nonformală e o componentă educaţională valoroasă şi eficientă căreia orice cadru didactic trebuie să-i acorde atenţie, adoptând el, în primul rând, o atitudine creatoare, atât în  modul de realizare al activităţii, cât şi în relaţiile cu copii, asigurând astfel  o atmosferă relaxantă care să permită stimularea creativă a acestora. Diversitatea activităţilor oferite creşte interesul copiilor pentru învățare.

Bibliografie:

Colceriu Laura, Pshiopedagogia învățământului preșcolar, Sinteză de materiale, 2008;

Costea Octavia, Educația nonformală și informală. Relații și perspective în școala românească, Editura Didactică și Pedagogică, 2009;

Georgeta Rafila Jurcan, The relation between the formal, informal and non-formal education, Articol

Diaconița Simona Ionela
e-mail: simonaionela@gmail.com
Grădinița PP „Așchiuță”, Suceava
 
ABORDĂRI
 INTER SI TRANSDISCIPLINARE ALE ÎNVĂŢĂRII
 
Rezumat:  Proiectarea inter sau transdisciplinară nu va conduce la „desfiinţarea” disciplinelor şcolare, acestea vor continua să existe în planurile de învăţământ dar, „permeabilizate” şi interconectate

Cuvinte cheie: învăţământ, interdisciplinar, transdisciplinar, abordare integrată, complexitate, pluridisciplinaritate

Motto
“Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viaţa nu   este împărţită pe discipline” J. Moffett
Societatea în care trăim şi în care vor trăi copiii pe care îi pregătim are nevoie de oameni care să gândească interdisciplinar, care să treacă cu uşurinţă de la un domeniu la altul şi care să-şi îndeplinească cu succes rolurile sociale pentru care sunt pregătiţi.
 Un învăţământ interdisciplinar poate să-i ajute pe copii să dobândească o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale şi să distingă mai uşor scopurile de mijloace. Conexiunile interdisciplinare nu sunt univoce, în sensul că fluxul de informaţii, are o singură direcţie spre o anumită activitate; comunicarea se desfăşoară în ambele direcţii, de la un tip de activitate la altul şi invers. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături intre discipline. Interdisciplinaritatea apare ca necesitate a depăşirii limitelor creatoare de cunoaştere, care a pus graniţe artificiale între diferite domenii ale ei. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt analizate separat.
            Actuala programă şcolară a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective la modelul centrat pe competenţe.
Competenţele cheie sunt definite ca fiind ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini care trebuie dobândite, respectiv formate elevilor în cadrul acestui proces şi de care fiecare elev are nevoie pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Structurarea acestor competenţe cheie vizează atât unele domenii ştiinţifice, precum şi aspecte interdisciplinare şi transdisciplinare, realizabile prin efortul mai multor arii curriculare. Asfel, interdisciplinaritatea, în condiţiile actuale ale desfăşurării procesului de învăţământ, se impune ca o direcţie principală a "renovării" activităţii profesorilor, atât în ceea ce priveşte conţinutul lecţiilor, cât şi metodele şi strategiile de lucru. 
Avantajele interdisciplinarităţii sunt:
• permite elevului să acumuleze informaţii despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai şcolarităţii
;• clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline
;• creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;
• permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii;
• constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoştinţe şi volumul de învăţare. 
Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoţională, socială, fizică şi estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică şi progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învăţare, pentru interrelaţionarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învăţare, pentru învăţarea permanentă. „Elevul viitorului va fi un explorator” – spune Marshall McLuhan. Pentru aceasta el trebuie să fie conştientizat de importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, de importanţa realizării conexiunilor între diferitele discipline. Obiectivul fundamental al oricărui sistem educaţional este formarea la elevi a culturii generale. Organizarea unilaterală a informaţiei într-un sistem rigid este însă total nepotrivită cu această intenţie. Aportul fiecărei discipline nu trebuie să se constituie în ceea ce este specific disciplinelor, ci prin ceea ce au acestea în comun, elemente transferabile, elemente care asigură caracterul general. În acest fel, prin educaţia, în care curriculumul depăşeşte barierele unei singure discipline, se vor forma competenţele specifice, dar şi transferabile, necesare dezvoltării personale a elevului (competenţa de a învăţa să înveţe, competenţe sociale, metodologice). Pe baza unei astfel de educaţii deschise şi flexibile se poate realiza specializarea profundă prin formarea unor competenţe generale durabile în timp.
Abordarea integrată, specifică transdisciplinarităţii, este centrată pe lumea reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează ele viaţa noastră.  Abordarea transdisciplinara oferă elevilor cadrul formal adecvat pentru organizarea cunoştinţelor, este adecvată pentru toate nivelurile de abilitate intelectuală ori stil de învăţare, este în totalitate participativă, centrată pe elev, bazată pe experienţe anterioare, necesită utilizarea oricărui stil activ de predare, prezintă un înalt grad de complexitate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi metodologia de abordare, este mult mai ieftină decât predarea – învăţarea bazată pe manuale şcolare, este permanent rafinată, actualizată, ca urmare a feed back-ului utilizatorului de educaţie.
 Concluzia este că, proiectarea inter sau transdisciplinară nu a condus şi probabil nici nu va conduce la „desfiinţarea” disciplinelor; acestea vor continua să existe în planurile de învăţământ dar, „permeabilizate” şi interconectate. Organizarea învăţării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică şi complexă, caracterizată de explozia informaţională şi de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învăţare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiţionale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.
Problemele concrete de viaţã, ce trebuie rezolvate zi de zi, au un caracter integrat si nu pot fi soluţionate decât apelându-se la cunoşţinte, deprinderi, competenţe ce nu sunt încadrate în contextul strict al unui obiect de studiu.
Pentru ca elevii zilelor noastre sã facã faţã solicitãrilor lumii contemporane, trebuie sã le formãm capacitatea de a realiza transferuri rapide si eficiente între discipline, de a colecta, sintetiza si de a pune la lucru împreunã cunoşţinţele dobândite prin studierea disciplinelor şcolare.
Dacã succesul şcolar este dat de performanţa elevului în cadrul contextelor disciplinare, succesul în viaţa personalã, profesionalã si socialã este dat tocmai de capacitatea de a ieşi din tiparul unei discipline si de a realiza conexiuni si transferuri rapide între discipline, pentru soluţionarea problemelor ivite.
Curriculum-ul integrat presupune o anumitã modalitate de predare si o anumitã modalitate de organizare si planificare a instruirii si produce o inter-relaţionare a disciplinelor sau obiectelor de studiu, astfel încât sã se rãspundã nevoilor de dezvoltare ale elevilor.
Nivelurile integrãrii curriculare sunt monodisciplinaritatea si pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea).
Monodisciplinaritatea este centratã pe obiectele de studiu independente, pe specificitatea acestora, promovând suprematia disciplinelor formale.
usurintã, deoarece se pot îmbina, în cadrul aceleiasi lectii, elemente de citire/lecturã, cu elemente de comunicare si/sau de constructie a comunicãrii.
Pluridisciplinaritatea se referã la situatia în care o temã ce apartine unui anumit domeniu este supusã analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmã pãstrându-şi neschimbatã structura si rãmânând independente unele în raport cu celelalte.
 
 Bibliografie:
Petrescu ,Paloma, Pop , Viorica ,Transdisciplinaritatea- o nouă abordarea situaţiilor de învăţare, Ed. Didactica  si  pedagogica, R.A., Bucureşti, 2007
Pălăşan, Toader; Crocnan, Daniel Ovidiu; Huţanu, Elena - Interdisciplinaritatea şi integrare – o nouă abordare a ştiinţelor în învăţământul preuniversitar, în Revista Formarea continuă a C.N.F.P. din învăţământul preuniversitar, Bucureşti, 2003 
Molan, Vasile – „Îndrumător pentru folosirea manualului de limba română”,nclasa a II – a, Editura Aramis, Bucureşti, 2002;
Ungureanu, Adalmina – „Metodica studierii limbii române – învăţământ primar”, Editura AS’S, Iaşi, 2003.
.MODOVAN LIANA
                                                                        Grăd. P.P. nr. 6, Bistriţa,
                                                                        Jud. Bistriţa – Năsăud
 
NECHITI LAURA MARIA
Şc. Gimnazială Avram Iancu, Bistriţa,
                                                                        Jud. Bistriţa – Năsăud
 
TRADIŢIONAL ŞI MODERN ÎN DEZVOLTAREA COMUNICĂRII
 
Rezumat: Scopul acestui articol este acela de a demonstra importanța continuității și a includerii metodelor tradiționale de comunicare în comunicarea contemporană. Atât comunicarea tradițională cât și cea modernă urmărește în fapt transmiterea unui mesaj într-un mod cât mai clar, iar colaborarea dintre cele două modalități de exprimare poate fi cea mai potrivită abordare în vederea obținerii unei comunicări cât mai eficiente.
 
Cuvinte cheie:comunicare, educație, traditional, modern, școală
 
"Copilul nu stie nimic pentru ca i-ai spus tu, ci pentru ca a inteles el insusi; sa nu invete stiinta, ci s-o descopere!" Jean Jaques Rousseau
 
               În procesul instructiv-educativ dezvoltarea capacitatilor de comunicare un loc principal îl ocupă limbajul, fiind una din conditiile esentiale ale formarii personalitatii copilului, ca si ale asigurarii necesarului şcolar. Prin intregul proces instructiv-educativ din gradinita si, indeosebi, prin activitatile specifice de educarea limabjului, se perfectioneaza vorbirea copiilor sub aspect fonetic, se largeste sfera vocabularului activ si pasiv, se consolideaza formele corecte din punct de vedere grammatical, se dezvolta creativitatea si expresivitatea limbajului oral.
Limbajul se dezvolta si progreseaza in permanenta la copil, iar educatoarei nu ii revine decat sarcina de a organiza si planifica experientele de limbaj ale fiecaruia, in functie de ritmul propriu de dezvoltare. Pornind de la citatul dat, putem sublinia că pentru a favoriza educarea conduitei verbale a preşcolarilor trebuie avută în vedere stimularea participarii active a acestora atât verbal cât şi mental. 
 Copiii îşi formează de la vârste foarte fragede un limbaj al lor propriu, uneori inaccesibil indivizilor maturi, dar nelipsit şi foarte eficient. Poate pentru cei care se cred trecuţi în timp de anumite experienţe impuse de viaţă, primele încercări de a articula cuvintele venite din partea celor mici să nu însemne mare lucru. Pentru noi, cei familiarizaţi cu timpul şi cu cuvântul, este imposibil să traducem din gesturile copiilor nou născuţi mai mult decât câteva dorinţe exprimate prin mimică, dorinţe care ţin mai ales de nevoi decât de sentimente compatibile celor mai mari. Cu toate acestea, este foarte posibil ca limita noastră să fie mai jos decât percepţia celor mici şi nu invers, după cum consideră majoritatea oamenilor maturi.
Limbajul copilului, la modul concret, se dezvoltă încă din primii ani din viaţă. Copiii învaţă în mod gradual cuvinte noi până când stăpânesc suficient de bine limba încât să descrie ceea ce văd, aud, simt, gândesc. Dezvoltarea vorbirii este un pas foarte important deoarece îi ajută să evolueze atât la nivel emoţional cât şi la nivelul comportamentului. Când copiii îşi pot comunica stările şi senzaţiile se înregistrează şi un progres spectaculos la nivelul interacţiunii copilului cu restul lumii. În cadrul familiei, dezvoltarea lui se face spontan, dar odată cu intrarea copilului în grădiniţă urmează o serie de activităţi organizate şi desfăşurate sistematic. Vârsta preşcolară este propice dobândirii capacităţii de comunicare cu cei din jur, a schimbului de idei, de impresii sau de gânduri. Pentru a putea face faţă provocărilor din ce în ce mai dificile, este necesar ca omul să-şi însuşească vorbirea în mod sistematic, adică să-şi formeze o bază solidă începând cu activitatea din grădiniţă, urmată de cea şcolară şi apoi de viaţa socială.
Vârsta cuprinsă între 3-6 ani este considerată vârsta vorbirii, deşi între copii există uneori serioase decalaje de comunicare. Prin intermediul experienţelor de învăţare, în grădiniţă se încearcă egalizarea şanselor educative şi înlăturarea blocajelor comunicative.
Învăţământul preşcolar, prin activităţile de educare a limbajului, acordă o atenţie deosebită dezvoltării capacităţilor de comunicare verbală, care constituie condiţia esenţială în asimilarea şi fixarea noţiunilor, iar mai târziu, în transmiterea informaţiilor. Din experienţa trăită în mijlocul celor mici, am constatat că preşcolarul foloseşte vorbirea în fiecare zi pentru a-şi exprima bucuriile, nevoile, necazurile în organizarea vieţii şi a orizontului său, care începe să prindă contur din ce în ce mai mult. Crearea unei atmosfere stimulative pentru comunicarea verbală (mai ales interindividuală) este de natură să favorizeze atât cunoaşterea de către educatoare a exprimării naturale, neformalizate dintre copii, căt şi cooperarea dintre ei. Este nejustificată, din acest motiv, tradiţia de a cere copiilor o linişte absolută în timpul tuturor activităţilor, întrucât frânăm comunicarea dintre ei. Copilul cuminte şi disciplinat nu înseamnă numai redus la tăcere ci şi inactiv. În activităţile pe domenii experienţiale chiar în cele plastice, în activităţile recreative, copiii trebuie încurajaţi să comunice, ori de câte ori au ocazia de a face legătură cu unele cuvinte şi expresii noi însuşite.
Activităţile pe domenii experienţiale fac posibilă cultivarea limbajului la copiii preşcolari, atât oral cât şi în scris. În cadrul acestora, se pune accent pe comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderii de exprimare coerentă şi corectă în însuşirea unor structuri gramaticale. Interacţiunile, pe care copiii le stabilesc unii cu ceilalţi, reflectă în mare măsură specificul relaţiilor pe care le întreţin  cu adulţii.
Studii mai vechi (Maudry şi Nekula, 1934) au arătat că achiziţionarea comportamentului social şi adoptarea unei atitudini de relaţionare între copii se dobândesc treptat. Deşi sunt reticenţi, la început, în jurul vârstei de 2 ani, încep să manifeste interes pentru a relaţiona cu ceilalţi, apare relaţia de tip cooperant. După vârsta de 3 ani, nevoia de a participa la activităţile de grup creşte. Treptat, în jurul vârstei de 5-6 ani, copiii încep să se joace în grupuri de 5-6 membri, comunicarea între ei devenind uzuală şi necesară.
Nevoia de a cunoaşte se manifestă prin schimbul de opinii, care presupune de fiecare dată un feed-back corespunzător, realizat cel mai adesea prin intermediul limbajului. Aşa se ajunge la cunoaşterea realităţii obiective, comunicarea cu semenii fiind deosebit de importantă, deoarece actul comunicării presupune un proces complex, identificat în arta de a da şi de a primi înapoi. Aici, un rol hotărâtor îl are intervenţia educatoarei, care are menirea de a orienta copiii spre asimilarea unor structuri sintactice corecte, spre formarea capacităţii de a utiliza cuvintele noi, de a forma propoziţii coerente şi corecte, care să transmită mesaje reale. Capacitatea de comunicare este pusă în evidenţă întotdeauna cu ajutorul contextului relaţional, în care partenerii îşi schimbă rolurile între ei (E <-> R). Pentru o comunicare autentică, cei doi parteneri trebuie să alterneze actul vorbirii cu cel al ascultării, deoarece comunicarea este o relaţie bilaterală.
În cadrul „întâlnirii de dimineaţă”, se pot desfăşura aşa-numitele antrenamente meta comunicative, unde, prin intermediul „povestitorului zilei”, copiii sunt antrenaţi să „asculte activ”, ceea ce acesta la povesteşte.
Exemplu: Adriana povesteşte copiilor o întâmplare hazlie din ziua precedentă. După povestirea Adrianei, copiii adresează întrebări pentru a-şi clarifica unele curiozităţi. Adriana răspunde întrebărilor formulate de colegi şi apoi apreciază întrebările acestora. Acest dialog prezintă două avantaje:
Adriana este pusă in postura de a vorbi şi de a asculta întrebările colegilor.
Copiii sunt puşi în postura de a formula întrebări, nu sunt doar simpli ascultători.
Pentru o comunicare autentică, copiii trebuie să reflecte asupra relaţiei cu interlocutorul, iar educatorul poate observa comportamentul copilului atunci când este integrat într-o activitate colectivă.
În aceste sens, poate fi observat comportamentul de tip comunicativ:
- vorbirea (fluenţă, claritate, coerenţă);
- capacitatea de relaţionare (iniţiativa relaţionării, calitatea de ascultător, atitudine interogativă);
- atitudinea faţă de interlocutor (toleranţă, dominare, supuşenie);
- atitudinea faţă de relaţia de comunicare (plăcerea de a comunica, dificultăţi de comunicare, blocaje etc.).
Un rol important în dezvoltarea comunicării orale sunt poveştile menţionate anterior, dar şi poeziile, jocurile didactice şi jocurile exerciţiu, prin care copiii învaţă să articuleze corect sunetele limbii române, îşi perfecţionează auzul pentru sesizarea sunetului în ansamblul cuvântului, exersează deprinderea de a despărţi în silabe, îşi îmbogăţesc vocabularul, dar şi pronunţia sunetelor.
Organizate atât tradiţional, cât şi cu ajutorul metodelor interactive şi de grup, aceste activităţi facilitează exprimarea copiilor şi oferă educatoarei oportunitatea de a cunoaşte capacitatea de exprimare verbală a fiecărui copil şi şansa de a interveni pentru corectarea eventualelor greşeli.
Prin intermediul activităţilor integrate am realizat o fuziune între domeniile experienţiale, ceea ce facilitează îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv cu cuvinte noi. Dezvoltarea creativităţii şi expresivităţii limbajului am evidenţiat-o prin respectarea intonaţiei, accentului, ritmului, pauzelor, nuanţarea vocii în timpul vorbirii curente, dar şi în procesul reproducerii unor fragmente din textele literare cunoscute.
Pentru dezvoltarea comunicării scrise, am pus accent pe recunoaşterea scrisului în contexte variate (tastatură, cărţi, reviste, etichete, ambalaje etc.). În jurul vârstei de 3-5 ani, copilul face diferenţa între textul scris şi cel citit, îşi recunoaşte numele scris pe caiet, îşi compune numele din litere mari de tipar. Activităţile destinate comunicării scrise au ca obiectiv trezirea curiozităţii şi interesului faţă de lectură, dorinţa de a descifra mesaje scrise. Pentru acest scop, sunt binevenite activităţile de manipulare a cărţilor, de confecţionare de cărţi, de recondiţionare a cărţilor etc.
Proiectul „Cartea mea dragă” a avut scopul de a cultiva interesul şi dorinţa copiilor pentru lectură, dar şi dorinţa de a achiziţiona cărţi pentru biblioteca personală şi din sala de grupă, de a lectura după imagini, de a împrumuta şi de a dărui o carte.
Prin intermediul jocului, cel mai eficient mijloc prin care copiii iau contact cu lumea, preşcolarii exersează înţelegerea prin comunicare, îşi dezvoltă capacitatea de discriminare, de judecată, imaginează si formulează verbal atât realul, cât şi imaginarul.
Deşi este specific copilului si copilăriei, jocul nu îşi poate fructifica valenţele dacă este lipsit de modelul lumii adulte. Adultul este prezent fie ca model, fie ca personaj activ. El supraveghează  şi intervine atunci când acesta se împotmoleşte, când „actorii” lui sunt stopaţi de lipsa ideilor.
Jocul de rol contribuie la dezvoltarea generală şi în special la dezvoltarea limbajului copilului. Aici copiii pot să creeze pe baza personajelor, se transpun în rolurile alese, capătă încredere pentru a vorbi într-o situaţie de grup.
Jocurile de construcţie pot fi alese cu scopuri precise. Aici pot fi stimulate discuţiile în grup.
O altă metodă de dezvoltare a limbajului este audierea. Copiii vor avea capacitatea de a audia texte din ce în ce mai lungi. Audiţiile vor avea ca suport CD-uri, casete media, TV, PC etc.
Reforma sistemului de învăţământ pretinde dascălilor o schimbare radicală a modului de abordare a activităţii didactice.
Lumea în care trăim se schimbă şi odată cu ea şi educaţia. Sursele de informare pentru adulţi şi copii se multiplică, noi suntem atraşi de spectaculos.
Activităţile pentru copii trebuie să aibă un caracter spontan, să contribuie la dezvoltarea independenţei în gândire şi acţiune.
Metodele interactive fac ca demersul didactic să fie o adevărată aventură a cunoaşterii în care copilul este participant activ. El caută, descoperă, învaţă să aibă încredere în capacităţile individuale şi ale grupului.
Am sublinia că atunci când copiii au parte de dascăli creativi, şi ei la rândul lor vor crea după modelul maeştrilor. Chiar dacă în lucrarea de faţă am utilizat remarci la vremurile mai vechi, am făcut-o nu din lipsă de exemple actuale, cât din dorinţa de a pune în relief eficienţa unor metode care nu pot fi erodate de timp. Educaţia este un proces continuu, coerenţa ei găsindu-se în atitudini atemporale, care cizelează şi nu în cosmopolitisme care erodează de la suflet către trup toate celulele materiale şi energetice, făcând imposibilă comunicarea între indivizi. Şi încă ceva: lumea virtuală, dacă nu va fi limitată şi înghesuită înspre unghiuri înguste, va paraliza la un moment dat orice încercare a omului de a se apropia de alt om. La propriu.
 
Bibliografie:
1. Breben, Silvia; Gangea, Elena; Ruiu, Georgeta; Fulga, Mihaela - „Metode interactive de grupa”, Editura Arves,  2002;
2. Cerghit, Ioan -  Metode de invatamant, Editia a IV-a revizuita si adaugita, Editura Polirom, Iasi, 2006
3. Dumitrana, Madgalena - „Educarea limbajului in învăţământul prescolar”,   Editura Compania, 1999.
4. Ezechil, Liliana; Păişi Lăzărescu, Mihaela - „Laborator şcolar ghid metodic”,  Editura Integral, Bucuresti, 2002;
5. Lespezeanu, Monica - „Traditional şi modern în învăţământul prescolar”,    Editura Colectia Didactica Esential, Bucuresti 2007
 
VIORICA CONEA
Grăd. P.P. „Academia Ştrumfilor”
Bistriţa, Jud. Bistriţa -N
 
MARIA BREŞFELEAN
Grăd. P.P. „Academia Ştrumfilor”
Bistriţa, Jud. Bistriţa -N
 
JOCUL – DOMINANTĂ A COPILĂRIEI
 
Rezumat: Copilul este stăpânul universului şi puterile lui sunt nebănuite; visele lui se înalţă la cer şi nu este nimic pe acest pământ care să-l oprească din visare. Jucăriile lui sunt „oamenii buni” şi „oamenii răi” cu aceştia îşi împarte clipele atunci când noi, adulţii suntem prea prinşi de griji pentru a-i răspunde întrebărilor.
La întrebările „De ce se joacă copilul?” sau „Ce rol îndeplinește jocul în viața copilului?”, literatura de specialitate oferă numeroase definiţii despre joc, definiţii care provin fie din sfera psihologiei, fie din sfera sociologiei sau a pedagogiei.
Jocul ocupă un loc important în viaţa de zi cu zi a copilului, deoarece jucându-se, copilul, îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiectele reale sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare.
 
Cuvinte cheie: joc, copilărie, vârsta preşcolară, exprimare, comunicare, impresii, emoţii, dorinţe,
 
“Copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a cunoaşte mai bine, de a-şi lărgi orizontul  de cunoaştere, de a-şi forma anumite deprinderi.” (Ioan Cerghit)
 
            Copilăria este vârsta minunată din întreaga viaţă tumultoasă pe care omul este nevoit să o ducă pe acest pământ. Acum, copilul este stăpânul universului şi puterile lui sunt nebănuite; visele lui se înalţă la cer şi nu este nimic pe acest pământ care să-l oprească din visare. Jucăriile lui sunt „oamenii buni” şi „oamenii răi” cu aceştia îşi împarte clipele atunci când noi, adulţii suntem prea prinşi de griji pentru a-i răspunde întrebărilor.
Copilul se joacă şi prin joc el se transpune în lumea minunată a basmelor, dansează alături de Ilene Cosânzene sau se luptă cu balauri fioroşi.
            Doar prin joc, copilul se simte util, are posibilitatea să imite adultul prin forţele proprii, să-şi descătuşeze energia specifică vârstei.
            La întrebările „De ce se joacă copilul?” sau „Ce rol îndeplinește jocul în viața copilului?”, literatura de specialitate oferă numeroase definiţii despre joc, definiţii care provin fie din sfera psihologiei, fie din sfera sociologiei sau a pedagogiei.
Cu toată această multitudine de definiţii, există unele note caracteristice şi în general valabile, cum ar fi:
  • Jocul este o activitate specific umană;
  • Jocul reprezintă o activitate psihosocială cu finalitate recreativă;
  • Jocul îl poartă pe copil în universul lumii imaginare;
  • Jocul este una dintre variatele activităţi ale oamenilor care le determină pe celelalte (munca, învăţătura, creaţia) şi este determinată de ele;
  • Jocul este o activitate conştienta.
Fiecare categorie de joc are un suport psihologic.
Jocul ocupă un loc important în viaţa de zi cu zi a copilului, deoarece jucându-se, copilul, îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiectele reale sau imaginare de a se transpune în diferite roluri şi situaţii care îl apropie de realitatea înconjurătoare. Introducerea jocului în activităţile liber alese, în cele pe domenii experenţiale, în cele recreativ-distractive se fundamentează pe elemente ce ţin de dezvoltarea personalităţii copilului din perspectiva psihologică. Prin diferitele forme de joc, dezvoltăm procesele senzoriale ale copiilor (jocurile senzoriale şi cele de imitaţie); se dezvoltă şi gândirea copilului cu operaţiile ei (analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea, comparaţia), memoria care este bazată pe înţelegere, motivaţia extrinsecă prin intermediul recompenselor, imaginaţia creatoare şi reproductivă, afectivitatea- emoţiile curente, chiar unele sentimente cum ar fi cele de dragoste, ura faţă de personajele negative şi unele pasiuni. Jocurile logice au la bază elemente psihologice: rolul copilului nu se reduce la o simplă contemplare de situaţii el imaginându-şi singur diferitele variante de rezolvare a problemelor.
            Jocul este una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală. Pe acest temei psihologul H. Wallon consideră jocul ca pe o activitate de pre-învăţare. Acţionând asupra obiectelor din jur, copilul cunoaşte treptat ambianţa, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încrederea în puterile proprii.
            Fr. Schiller, susţine că jocul este o activitate estetică: surplusul de energie, liberă de cerinţele exterioare, constituie doar o condiţie a desfătării artistice pe care o creează jocul.
            Herbert Spencer a preluat ideea arătând consecinţele eliberării de sub tirania imperativelor biologice fundamentale: ,,jocul este exersarea artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate în locul unora reale’’ – Principes de psychologie
            Karl Gross precizează că jocul este anticipare şi pregătire în vederea depăşirii dificultăţilor pe care le ridică viaţa. Copilăria ne este dată pentru a face exerciţii de adaptare la problematica vieţii. Deşi corect în ceea ce afirmă Gross greşeşte abolutizând această explicaţie. Astfel, el ajunge să identifice jocul copiilor cu cel al animalelor, biologizând esenţa socială a jocului.
            În opoziţie cu această teorie olandezul Frederik Jacobus Johannes Buytendijk susţine că nu jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, ci invers, copilăria explică jocul care este o manifestare a pulsiunilor. Ceea ce intră în joc sunt imaginile, posibilităţile, afectul şi fantezia fiecăruia.
Jean Chateau, subtil şi sugestiv sublinia ca „jocul este o instituţie a poporului de copii”. A. Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a „complexului de inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se afirma in viaţă.
Eduard Claparede, psiholog elveţian, afirmă: „Copilul este o fiinţă a cărui principală trebuinţă este jocul ” şi „... punctul de vedere biologic prea neglijat de psihologi poate să ne ofere o înţelegere mai profundă a activităţii mintale’’.
            Cu această optică, consideră jocul drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţă şi anume pentru viaţa de adult. El subliniază că, de fapt, copilul nu se joacă pentru că e tânăr ci e tânăr pentru că simte nevoia să se joace.
            E. Claparede considera că tipul de joc este determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare a personalităţii în devenire.
            Faptul că orice activitate aleasă de individ fără constrângere duce la afirmarea fiinţei  dezvoltând personalitatea este neîndoielnic pentru E. Claparede, că „la copil, jocul este muncă, este datoria, este idealul vieţii” şi „Sufletul şi inteligenţa, devin mai mari prin joc. Un copil care nu ştie să se joace, nu ştie să gândească”.
            Jocul este definit de J.Piaget ca ,,pol al exerciţiilor funcţionale în cursul dezvoltării individului’’ celălalt fiind ,,exerciţiul neludic, când subiectul învaţă să înveţe într-un context de adaptare cognitivă şi nu numai de joc’’.
            Completând definiţia anterioară jocul este transformarea realului printr-o asimilare la trebuinţele eului, în timp ce imitaţia reprezintă o acomodare la modelele exterioare.
            Pentru echilibrul său afectiv şi intelectual copilul trebuie să dispună de un sector de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real ci, asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancţiuni.
În teoria despre joc, o importanţă aparte despre jocul simbolic, o are J. Piaget.
            Obligat să se adaptaze lumii sociale a celor mari şi unei lumi fizice pe care o înţelege greu şi eronat copilul nu reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele afective ale propriului eu.
            Jocul simbolic este cel care reprezintă nu numai asimilarea realului la eu, ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un limbaj simbolic construit de eu şi modificabil potrivit trebuinţelor sale.
            Jocul deţine un rol atât de mare în viaţa copilului pentru că satisface dorinţa lui firească de manifestare şi independenţă. Realitatea care-l înconjură fiind mult prea complexă, el caută s-o cunoască, să se orienteze în mediul înconjurător. Jocul este tocmai una dintre activităţile prin care copilul învaţă să cunoască lumea reală.
            Esenţa jocului constă tocmai în reflectarea şi transformarea pe plan imaginar a realităţii înconjurătoare. Jocul nu constituie pentru copil o simplă distracţie. Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viaţa. Cunoaşterea lumii prin jocuri este accesibilă şi atractivă pentru copii. Din datele acumulate pe calea observaţiilor psihologice rezultă că în timpul jocului copilul desfăşoară o variată activitate de cunoaştere. Această activitate este prezentă chiar şi în primele lui jocuri cu obiectele. Cunoaşterea activă a obiectelor folosite în joc exprimă năzuinţa copilului de a cunoaşte mediul înconjurător. Mânuind obiectele în chip diferit, copiii cunosc variatele lor însuşiri: formă, mărime, greutate, culoare, duritate etc.
            Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă şi se dezvoltă, conţinutul jocurilor se îmbogăţesc, se extind, reflectând şi relaţiile sociale dintre oameni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieţii sociale, aspecte variate din viaţa persoanelor adulţi. La început jocul reflectă relaţiile reciproce dintre membrii familiei, iar mai târziu sfera acestor relaţii se extinde tot mai mult.
            În jocurile sale, copilul reflectă viaţa şi activitatea socială a adultului, pentru că el însuşi este o fiinţă cu tendinţe sociale. Încă de timpuriu copilul simte nevoia unei comunicări active cu cei din jur, în primul rând cu părinţii care îl îngrijesc, îi procură jucării şi se joacă cu el. Începând cu vârsta preşcolară, copilul imită în jocurile sale, într-un mod specific, viaţa şi activitatea adulţilor. Ataşamentul copilului faţă de adulţi, admiraţia lui faţă de posibilităţile lor îl fac să nutrească dorinţa vie de a deveni la fel cu ei. Dar cunoştinţele, priceperile şi deprinderile copilului sunt limitate. Această contradicţie între dorinţele copilului pe de o parte si posibilităţile lui reale pe de altă parte, este rezolvată pe calea jocului. Jocul este o formă accesibilă de activitate, prin care copilul imită relaţiile sociale dintre adulţi. Atunci când copiii se joacă „De-a doctorul”, „De-a grădiniţa”, „De-a gospodinele”, „De-a coaforul”, ei reflectă relaţiile sociale dintre adulţi, în sensul că ,,îngrijesc’’ păpuşile ca şi când ar fi părinţi, ,,tratează’’ bolnavii închipuindu-şi că ar fi medici, gătesc mâncare ca mamele lor, se aranjează etc.
            Jocurile copiilor de vârstă preşcolară sunt o adevărată ,,oglindă’’ a societăţii. Conţinutul jocurilor îl constituie şi l-a constituit întotdeauna viaţa socială.
            Încă de la vârsta de 3-4 ani, munca adulţilor constituie un element care pătrunde în conţinutul jocurilor: o fetiţă dezbracă păpuşa şi o culcă în pat „ca să se odihnească”, apoi îi spală rochiţele, le usucă şi le calcă, pentru ca ele să fie „curate” şi „îngrijite”. O dată cu vârsta conţinutul jocurilor care reflectă relaţiile dintre oameni în procesul muncii devine mai bogat şi mai variat. În jocurile lor, copiii construiesc case, sădesc pomi, îngrijesc păsările, animalele etc. În timpul plimbărilor cu adulţii, ei observă cum se construiesc noi case, cum se plantează pomi etc.
            Atât în familie, în grădiniţa, cât şi în viaţa de toate zilele, copiii au prilejul să observe că cei mari îi ajută pe cei mici, că sunt politicoşi, manifestă solicitudine, apără pe cei ce sunt nedreptăţiţi, condamnă pe cei care mint etc. Toate aceste atitudini şi relaţii social-morale îşi găsesc o reflectare specifică şi în jocurile copiilor. Fetiţele „admonestează” păpuşile, care nu sunt ascultătoare, laudă pe acelea care „ascultă” pe mama lor etc. Astfel, în jocurile copiilor se reflectă criteriile adulţilor de apreciere morală. Chiar dacă unii copii intră în conflict: se ceartă, îşi iau jucăriile, nu aceasta constituie particularitatea caracteristică a relaţiilor reciproce care se stabilesc între ei în timpul jocului. De regulă, copiii care în timpul jocului se abat de la cerinţele comportării civilizate sunt dezaprobaţi de către ceilalţi.
            Jocul este divertisment, recreare şi în acelaşi timp nevoie vitală de reconstrucţie imaginară a realităţii, prin joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi depune efortul unei activităţi de muncă.
Vârsta preşcolară este perioada imaginaţiei, fanteziei şi jocului. Jocul este considerat activitatea principală prin care copilul cunoaşte, învaţă şi îşi apropie realitatea, o transformă şi îi identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învăţarea.
Jocul prilejuieşte o refacere energetică, o relaxare, o odihnă activă evidentă, pe când munca se realizează printr-un important consum de energie care trebuie refăcut. Jocul preşcolarilor este întotdeauna autentic, captivant, o bucurie şi o placere reală, o angajare între lumea imaginară a energiilor şi a încercărilor proprii. Copiii jucându-se, ating performanţe net superioare celor obţinute în afara jocului, în condiţiile efectuării unor sarcini din obligaţie. Acţiunile jocului creează pentru copii, situaţii care trebuie să le realizeze singuri sau în colaborare cu colegii de echipă, cum ar fi respectarea regulilor jocului, disciplina, spontaneitatea, spiritual de echipă. În timpul jocului ei acţionează, percep, memorează, descoperă lucruri noi, comunică între ei, îşi îmbogăţesc vocabularul, îşi dezvoltă limbajul care devine instrument de exprimare şi comunicare a impresiilor, emoţiilor, a dorinţelor trăite, îşi dezvoltă trăsăturile morale şi de caracter. Astfel jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităţilor psihologice, inclusiv a celor intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate, a aspectelor mai importante ale sociabilităţii copilului. Ele pot surprinde prin modul în care se joacă. După Maria Taiban: „Jocul reprezintă un mijloc de familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătore, constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoştinţelor dobândite.” Jocul este calea care reproduce viaţa reală sub forma ei cea mai directă – acţiunea, favorizează mai deplin integrarea copilului în viaţa cotidiană, asigură înţelegerea anumitor legături interne, a semnificaţiei activităţii umane, în care copilul se încadrează treptat.
„Jocul – consideră Ursula Şchiopu – stimulează creşterea capacităţii de a trăi din plin, cu pasiune, fiecare moment, organizând tensiunea proprie acţiunilor cu finalitate, având funcţia de o mare şi complexă şcoală a vieţii.”
Jocul este principala formă de activitate în copilărie deoarece are un caracter formativ, îl ajută pe copil să-şi cunoască mediul înconjurător, îi facilitează socializarea în familie, grădiniţa şi ulterior în societate, îi oferă posibilitate în exprimarea unor sentimente sau trăiri emoţionale şi nu în final îi oferă o deosebită satisfacţie prin relaxare.  
 
BIBLIOGRAFIE
  1. Andreescu F.,Chircev, E. – Pedagogia preşcolara, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucuresti, 1971;
  2. Claparede E. – Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1975;
  3. Chateau Jean, Jocul şi psihologia copilului de la naştere la adolescenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1979;
  4. Golu P.,Verza E., Zlate M. - Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucuresti, 1996;
  5. Şchiopu, Ursula; Verza, Emil – Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică – Bucureşti, 1997;
  6. Taiban, Maria - Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970.
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one