ISSN 2457-8428 
 ISSN–L 2457-8428

Numarul Curent

Dumitriu-Tătăranu Alexandra Cristina
e-mail: d.alexandra8910@gmail.com
PhD Candidate, SNSPA Bucureşti
 
 
INFLUENŢA NOILOR MEDIA ASUPRA PARTICIPĂRII CIVICE ÎN CAZUL PROTESTESTELOR ÎMPOTRIVA PROIECTULUI MINIER DE LA ROŞIA MONTANĂ

 
 
Rezumat: În articolul de faţă analizez impactul pe care l-au avut noile media în cazul protestelor ce au avut loc în Bucureşti în toamna şi iarna anului 2013 împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Spre deosebire de mişcările de protest anterioare, în cazul acestora influenţa internetului în general şi a reţelelor sociale a fost majoră atât în coagularea grupului de protestatari cât şi în radiografierea evenimentelor în scop informativ, mai ales că mass-media clasică a tratat extrem de deficitar subiectul.

Cuvinte cheie: noile media, mass-media, reţele sociale, manipulare, proteste, participare civică
 
Comunicarea între mass-media şi new media
Comunicarea este o activitate cotidiană a oricărui individ, ea putându-se realiza la nivel individual, colectiv sau social şi presupune un proces continuu de emitere, primire şi analizare a informaţiilor. Fiind un proces complex, comunicarea este relativ dificil de definit, neexistând o definiţie unanim acceptată a comunicării ci mai degrabă definiţii influenţate de contextul şi scopul comunicării.
Atunci când comunicăm, apelăm la o serie de resurse precum: o limbă naturală, un anumit limbaj, un comportament nonverbal, o „voce” şi un canal de comunicare. Fiecare individ comunică diferit, în funcţie de particularităţile sale, motiv pentru care de cele mai multe ori comunicarea nu poate fi tratată ca un simplu transfer informaţional realizat între indivizi.
Jean Claude Bertrand definea comunicarea ca fiind contextul prin care se permite stabilirea unei relatii între persoane. El relationa comunicarea şi politicul pe care le consideră inseparabile, afirmând că actele de comunicare sunt forme de reprezentare a politicului. În opinia sa politicul este un spaţiu al tensiunii dintre comunicare şi conflict.
În epoca modernă majoritatea actelor de comunicare au loc mediat, ceea ce măreşte gradul de complexitate al actelor de comunicare. Televiziunea devine printre cele mai importante surse de informare şi transmitere a mesajelor deoarece permitea transmiterea unui volum considerabil de informaţie către un public interesat într-un timp mult mai scurt decât alte mijloace de comunicare, ba chiar instantaneu. Televiziunea permitea individului să afle informaţii despre evenimente care nu se petreceau în spaţiul său proximal, cu amendamentul că persoana care prezenta informaţiile devenea un element cheie în procesul de comunicare. Persoana care transmite informaţia se presupune că este o persoană capabilă să fie neutră în raport cu evenimentele prezentate pentru a nu altera informaţia.
Totuşi evoluţia mass media ne-a arătat că în ciuda rigorilor existente apariţia de derapaje mediatice nu poate fi întru totul evitată. Interesele anumitor grupuri, oferirea unor sume de bani necuvenite, stabilirea unor anumite contracte de publicitate între diferite entităţi şi grupuri de presă sau chiar un anumit acţionariat pot influenţa şi altera calitatea informaţiei care ajunge la telespectatori.
Pentru a-şi atinge scopul, orice act de comunicare trebuie să fie persuasiv, mai exact să creeze o stare de identificare între sursă si receptor. De aici apar cele mai multe probleme deoarece din dorinţa de a fi persuasivi comunicatorii tind să dorească să influenţeze atitudini şi să îi determine pe indivizi să îşi formeze un anumit punct de vedere cu privire la un subiect. Cei care susţin că în orice act de comunicare există o intenţie de manipulare nu sunt cu totul departe de adevăr. Un act de manipulare este perfect realizabil atâta timp cât cel supus actului pare că şi-a format opinia singur. Repetarea frecventă a aceleiaşi idei de-a lungul unor perioade mai lungi de timp poate să insufle ideea că acel mesaj este real şi evenimentele s-au petrecut aşa cum sunt descrise. Este extrem de dificilă deci delimitarea între un act de comunicare eminamente argumentativ şi un act de comunicare manipulativă având în vedere că ambele situaţii au o finalitate persuasivă. O definiţie larg acceptată consideră manipularea ca fiind acţiunea orientată în scopul determinării unui „actor social” (persoană, grup) să gândească si să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului si nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune la nivel raţional si afectiv-emoţional, care distorsionează intenţionat adevărul si inoculează o percepţie falsă a realităţii, lăsând însă impresia libertăţii de gândire si decizie.
Mijloacele mass media clasice au deţinut pentru o lungă perioadă de timp supremaţia atunci când vorbeam de informare. De-a lungul evoluţiei sale mass media a stârnit atât seducţie cât şi teamă prin faptul că uneori se ajungea la o supraexpunere care nu era întotdeauna dorită de toţi. Nevoia oamenilor de a avea acces la mass media este evidentă fie că vorbim de dorinţa de informare sau dorinţa de relaxare. În acest context jurnalistul nu trebuie să fie un simplu mesager ci mai degrabă un traducător şi un arbitru al evenimentelor pe care le relatează pentru a menţine o deplină obiectivitate. Aşa cum am precizat acest lucru a început să nu mai fie fezabil, mass media devenind un spaţiu al partizanatelor, motiv pentru care a apărut nevoia acută de a descoperi noi mijloace de comunicare care să permită transmiterea şi altor puncte de vedere decât cele prezentate în mass media. Astfel mijloacele digitale care erau în plină ascensiune au devenit o alternativă extrem de fezabilă, mai ales că presupuneau costuri minime comparativ cu alte mijloace, iar reglementarea era destul de slabă.
Începând cu anul 2007, mijloacele digitale devin din ce în ce mai importante în spaţiul public. Relaţia dintre media clasică şi noile media devine una războinică, media clasică ieşind de cele mai multe ori în pierdere. Radioul pare singurul care nu a fost atât de afectat de explozia mediilor de comunicare digitale. O dată cu digitalizarea funcţia de informare a mediilor de comunicare reîncepe să devină cea mai importantă, media clasică promovând în ultimii ani mai degrabă subiecte de entertainment.
Mediul online a adus un plus de viteză în transmiterea informaţiilor şi a rupt anumite bariere care limitau transferarea informaţiei. Practic oricine deţine un device cu conexiune la internet poate accesa informaţii despre evenimente petrecute oriunde în lume, aspect care în cazul mass media este oarecum deficitar. Un alt plus adus de digitalizare a fost acela că absolut oricine putea deveni lider de opinie în măsura în care deţinea informaţii pertiente cu privire la un eveniment. Cu toate acestea nici noile media nu au reuşit să se ţină departe de derapaje şi în scurt timp internetul a devenit un mediu aproape la fel de partizan ca şi media clasică.
 
Metodologie
În prezentul articol m-a interesat să analizez impactul pe care l-au avut noile media în cazul protestelor ce au avut loc în Bucureşti în toamna anului 2013 şi iarna anului 2014 împotriva proiectului minier de la Roşia Montană. Spre deosebire de mişcările de protest anterioare, în cazul acestora influenţa internetului în general şi a reţelelor sociale a părut să fie majoră atât în coagularea grupului de protestatari cât şi în radiografierea evenimentelor în scop informativ, mai ales că mass-media clasică a tratat extrem de deficitar subiectul.
Am fost interesată să văd cum au perceput protestatarii modul în care mass-media clasică a reflectat evenimentele, dar şi care a fost părerea unor reporteri cu privire la modul în care mass-media a acoperit acest subiect şi să văd apoi dacă au existat diferenţe între acoperirea realizată în media clasică şi cea din noile media.
În acest sens am realizat 15 interviuri cu protestatari din diversele grupuri existente în piaţă în care am urmărit să văd cum au perceput aceştia că s-a realizat acoperirea subiectului. În ceea ce priveşte percepţia reporterilor am folosit un set de date deja existente, colectate de cei de la Casa Jurnaliştilor pe durata protestelor din 2013-2014.
 
Rezultate şi concluzii
Întrebaţi cum au aflat de organizarea mişcărilor de protest din 2013 aproape toţi participanţii au indicat că de pe internet, în special de pe Facebook: “De pe facebook, televiziunile au tăcut în ceea ce privea Roşia Montană de aici şi sloganul presa română e plină de cianură’’, “De pe internet. Era o pagină Uniţi Salvăm Roşia Montană”, “Mobilizarea s-a făcut în special pe internet, pe facebook. Nu mai îmi amintesc exact grupul sau pagina”, “De pe internet. Sincer nu cred că se strângea atâta lume atâta timp dacă nu era internetul”. Alte surse de informare au fost prietenii sau activiştii din ONG-uri.
Mass media a părut în această un factor cheie negativ în ceea ce a însemnat promovarea protestelor care au avut loc în 2013. Ziua de 1 septebrie, data la care s-au desfăşurat primele proteste a avut o agendă mediatică destul de încărcată. Tema centrală a zilei era Cazul Ionuţ, copilul de 4 ani omorât de câinii maidanezi. În cursul serii fiica cea mică a preşedintelui a născut primul său copil ceea ce a aglomerat şi mai mult agenda. În acest context în primele zile în care s-au desfăşurat proteste unele posturi aproape că nici nu au pomenit despre desfăşurarea protestelor s-au au făcut-o extrem de partizan.
Părerea jurnaliștilor cu privire la modul în care a fost acoperit subiectul Roșia Montană este împărțită. Dacă jurnaliștii din zona mainstream sunt mai rezervaţi cei din zona noilor media sunt extrem de acizi când vine vorba de modul în care protestele au fost acoperite de media. Parte din jurnaliştii clasici au recunoscut că au fost criterii politice la mijloc dar au susţinut că fiecare a încercat să facă ce a crezut că e mai bine de făcut sau pur şi simplu s-au supus unor ordine redacţionale. Jurnaliştii au recunoscut că au existat unele decalaje între diversele trusturi şi au susţinut că acest caz a scos la lumină cine din presă avea contracte cu Gold Corporation.
Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul jurnaliştilor din zona new media. Aceştia au fost mult mai vehemenţi şi intransigenţi, aruncând puternic cu noroi înspre cei din media clasică: “Presa mainstream a acoperit subiectul cu căcat”, “Presa mainstream a fost mizerabilă în prima seară. Blocadă totală din partea unor tv de știri care altfel se îngălbenesc a breaking news din toate căcaturile”.
Cea mai neutră opinie a fost cea a unui jurnalist de la RFI care a susţinut că au existat derapaje clare din partea unor televiziuni, dar demonizarea presei mainstream nu i se pare nici corectă, nici utilă pentru scopul protestatarilor.
Protestatarii au resimţit şi ei un boicot al presei faţă de subiectul “Protestele Roşia Montană”, motivul acestui boicot fiind în opinia lor unul de ordin pecuniar. Mesajele anti-exploatare, în opinia lor, ajungeau foarte greu sau deloc la cetăţeni iar aceştia simţeau acut nevoia de a găsi surse alternative de informare. Puţinele informaţii care apăreau nu concordau nici pe departe cu ceea ce credeau localnicii cu privire la proiect, iar jurnaliştii păreau să îşi fi uitat menirea de apărători ai intereselor cetățenilor şi se lăsau cumpăraţi fie de interese din zona politicului fie chiar din zona Gabriel Resource Gold Corporation.
În acest context internetul şi diversele căi din media alternativă au căpătat un rol extrem de important, ele fiind singurele surse care prezentau date clare despre proiectul de lege, despre cum sunt tratați oamenii de la Roșia Montană și despre consecințele unui astfel de proiect. Tocmai aceasta lipsă de obiectivitate a mass media a făcut ca interesul faţă de aceste mişcări de stradă să fie atât de ridicat.
Principala cauză care a făcut ca media să fie extrem de partizană au fost contractele de publicitate pe care trusturile de presă le aveau cu Roşia Montană Gold Corporation. Protestatarii au susţinut şi ei asemenea jurnaliştilor din zona new media că acoperirea mediatică a evenimentelor s-a făcut cel puţin răuvoitor, dacă nu chiar partizan sau la ordin: “Extrem de părtinitor, mai ales că mulţi aveau contracte grase cu RMGC. Primele 2 zile nici nu s-a vorbit de proteste”, “Au reflectat în funcţie de interese politice şi agende de partid. În 2013 au apărut în plus şi interese economice”, “Ca întotdeauna. Era deja o agendă prestabilită. Erau 1000 în stradă protestând”, “Ca pe orice subiect fierbinte aflat la graniţa mai multor grupuri de interese”, “Cam ca de obicei. Pe bază de agendă redacţională”, “Răuvoitoare, dezinformată, manipulatoare depinde la cine ne referim. Inclusiv Digi a reflectat prost. Se vedea o agendă politică clară. Unii nici măcar nu au zis gen TVR. Presiunea mare a venit atât din online cât şi din offline”, Deosebită faţă de protestele anterioare a fost forţa pe care au avut-o noile media atât în coagularea maselor cât şi în încercarea de a reflecta într-o manieră cât de cât obiectivă ceea ce se petrecea în stradă. Majoritatea respondenţilor au aflat de proteste de pe internet, în special de pe Facebook, menţionând pagina Uniţi Salvăm ca vector central de promovare a protestelor. Ei considerau că noile media au fost un potenţial factor de presiune pentru media clasică să prezinte evenimentele din Piaţă. În primele două trei zile platforme precum Vice, Casa Jurnaliştilor, Uniţi Salvăm sau Miliţia Spirituală au prezentat cu lux de amănunte ceea ce s-a întâmplat în Piaţă.
Este însă foarte dificil de afirmat că acoperirea protestelor s-a făcut într-o manieră întru totul obiectivă deoarece fiecare tabără având interes în a promova propria viziune şi a o face să domine în faţa celorlalte.
Ideea subliniată de unii respondenţi, că de fapt s-ar fi încercat consolidarea ideii că cei care sunt împotriva proiectului sunt mai mulţi reiese şi din divergenţele legate de numărul protestatarilor care s-ar fi aflat în stradă la acel moment. Ideea că un număr foarte mare de oameni se afla în stradă ar fi dat o legitimitate sporită mişcării. Totuşi raportat la întreaga populaţie cu drept de vot indiferent dacă am fi vorbit de 5000, 10000 sau 15000 de persoane numărul era extrem de mic pentru a putea vorbi de o voinţă generală. Mijloacele de comunicare moderne au manipulat oarecum acest aspect, încercând în permanenţă să facă un focus pe stradă şi pe viziunea străzii ca şi cum aceasta ar fi fost viziunea principală. Trebuie menţionat de asemenea faptul că în perioada în care aveau loc proteste la Bucureşti şi în alte oraşe, în Roşia Montană o serie de persoane, angajate la o mină a RMGC au refuzat să iasă la suprafaţă, manifestându-şi astfel susţinerea pentru proiect. Astfel de manifestări au mai avut loc în Roşia Montană, însă ele au fost mediatizate extrem de deficitar. Astfel de manifestaţii au fost dublate de proteste la suprafaţă la care au participat câteva sute de persoane, din mai multe localități din zonă ca o acțiune de susținere a locurilor de muncă în minerit.
Un alt aspect care întăreşte ideea că promovarea s-a făcut şi continuă să se facă partizan este faptul că deşi localitatea Roşia Montană nu a fost inclusă încă în patrimoniul UNESCO, o parte din respondenţi cred că acest lucru deja s-a petrecut. Este adevărat că se are în vedere includerea zonei în patrimoniul UNESCO, însă acest lucru se află în stadiul de proiect, fiind realizată doar o vizită preliminară cu rol de documentare cu privire la zonă, ce a avut loc în septembrie 2017.
Analizând informaţiile de mai sus observăm că noile media au avut un rol capital atât în coagularea maselor, protestatarii aflând de organizarea evenimentelor de pe internet sau de pe reţelele sociale, cât şi în reflectarea obiectivă a evenimentelor petrecute în piaţă. De asemenea observăm că mass media clasică a fost dominată de derapaje şi interese ascunse care au făcut ca informarea publicului să se facă oarecum partizan. Războiul între mass media şi noile media este în acest caz mai evident ca niciodată, fiind greu de precizat cine a reflectat mai obiectiv evenimentele.
 
Bibliografie
Bârgăoanu, A. 2006. Tirania actualităţii o introducere în istoria şi teoria ştirilor. Bucureşti. Editura Tritonic.
 
Beciu, C. 2009. Comunicare si discurs mediatic. O lectura sociologica. Bucuresti. Editura Comunicare.ro.
 
Bertrand, C.J. 2001. Introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi. Editura Polirom.
 
Cismaru, D.M. 2012. Social media şi managementul reputaţiei. Bucureşti. Editura Tritonic.
 
Gherghel, I.V. 2009. Forme de manipulare televizată. Cluj-Napoca. Editura Limes.
 
Larson, C. 2003. Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate. Iaşi. Editura Polirom.
  
Wierzbicki, P.1996 . Structura minciunii. Bucureşti. Editura Nemira.
Dumitriu-Tătăranu Alexandra Cristina
e-mail: d.alexandra8910@gmail.com
PhD Candidate, SNSPA Bucureşti
 
 PROTESTESTELE CA NOUĂ FORMĂ DE PRESIUNE
ASUPRA POLITICIENILOR
 
Rezumat: În articolul de faţă analizez protestele care au avut loc în România începând cu anul 2012, ca pe o nouă formă de presiune pe care cetăţenii o folosesc atunci când sunt nemulţumiţi de modul în care sunt luate anumite decizii politice. Ceea ce mi-a atras atenţia la aceste proteste a fost numărul mare de participanţi dar şi anumite paternuri comune tuturor acestor mişcări, ce deşi aparent păreau spontane lăsau impresia că au fost planificate şi au o finalitate dinainte stabilită.

Cuvinte cheie: proteste, decizie politică, presiune socială

Proteste şi decizie politică
Mişcările sociale sunt un domeniu care a început să fie studiat relativ recent, motiv pentru care nu există un consens ştiinţific cu privire la definirea mişcărilor sociale nici măcar în cadrul aceleiaşi şcoli de gândire. Cercetarea cu privire la mişcările sociale a înflorit în anii 1960, prin opera diferitor autori precum Charles Tilly, Alain Touraine, Mancur Olson, autori ce au dezvoltat diferite paradigme de cercetare care ulterior i-au inspirat pe alţi autori în cercetările lor. A. Morris şi C. Herring (1984) susţineau că nici o definiţie a mişcărilor sociale nu beneficiază de un consens academic şi probabil că nu va exista niciodată unul întrucât definiţiile reflectă inevitabil ipotezele teoretice ale analistului.
Tulburările politico-sociale apar, de regulă, atunci când indivizii obişnuiţi (cei care nu deţin putere sau resurse) în alianţă cu indivizi care deţin influenţă la nivelul societăţii îşi unesc forţele împotriva elitelor, autorităţilor sau oponenţilor cu scopul de a genera schimbări la nivel socio-politic. Aceste tulburări se declanşează atunci când schimbările politice şi constrângerile existente la nivelul unei societăţi, creează premisele acţiunii în rândul actorilor care nu deţin resurse. O dată organizaţi aceşti indivizi se confruntă cu oponenţii lor prin intermediul mişcărilor sociale.
În acest articol voi analiza mişcările sociale prin prisma teoriei deprivării deoarece consider că această teorie surprinde cel mai bine esenţa acestor proteste. Termenul de deprivare relativă a fost introdus de sociologii Şcolii de la Chicago la sfârşitul anilor ‘40. Teoria deprivării relative a fost promovată de autori precum Mosca (1939), Pareto (1935), Durkheim (1933), Gurr (1973), Runciman (1966), Huntington (1968), Davies (1962), Pettigrew (1964) și Croshy (1976). Ei susțin că, atunci când oamenii percep discrepanțe mari între putere și privilegiile pe care ei le poseda și ceea ce ei cred ar trebui să posede, devin frustrați, furioşi și se asociază în mişcări ce au ca scop eliminarea sentimentului de deprivare.
Denton Morrison (1971) sugera că orice societate prezintă condiţii care ar putea genera deprivare, ceea ce facilitează apariţia de mişcări sociale. Morrison susţine că există două tipuri de deprivare: deprivarea decrementală şi deprivarea aspiraţională. Deprivarea decrementală apare atunci când indivizii consideră că şansele lor de a obţine ceva le-au fost reduse semnificativ, în timp ce deprivarea aspiraţională apare atunci când aspiraţiile oamenilor cresc invers proporţional cu oportunităţile de îndeplinire. 
Spre deosebire de behaviorişti și teoreticienii maselor, susținătorii deprivării relative nu se mai concentrează asupra mișcărilor sociale, în sine, ci studiază mai degrabă, episoade de violență politică și revoluție. Gurr (1970), unul dintre reprezentanţii acestui curent studia mişcările sociale ca forme de ripostă faţă de violenţa politică. El face distincţia între 3 tipuri de mişcări: tulburări, conspiraţii şi războaie interne. Teoriile depravării relative examinează geneza violenţei politice, fără însă a se focusa pe dinamică ci pe tipurile de violenţă de sorginte politică.
La baza oricărui protest stau o serie de nemulţumiri care merg de la inegalităţi percepute de indivizi, la sentimente de deprivare relativă, de nedreptate, de indignare morală faţă de modul în care funcţionează statul (Klandermans, 1997).
Inspirate din mişcări similare petrecute în Europa, SUA sau în spaţiul arab, mişcările de protest din România de după 2012 au adus România în prim planul discuţiilor despre spirit civic. Primele proteste au avut loc în iarna lui 2012 şi au fost cauzate de o decizie politică defectuoasă ce a stârnit un val de revoltă şi indignare. Chiar dacă principalul motiv al acestor manifestații a fost solidarizarea cu fondatorul SMURD, doctorul Raed Arafat, Secretar de stat în Ministerul Sănătăţii care a fost forţat să demisioneze ca urmare a faptului că a criticat liberalizarea sistemului medical de urgență, ele s-au transformat rapid în proteste antipoliticieni, principalele revendicări fiind demisia președintelui Traian Băsescu și a guvernului Boc. Ca urmare a presiunii publice, proiectul noii legi a sănătății a fost retras din dezbaterea publică, iar Emil Boc și-a dat demisia din funcția de prim-ministru al României.
Următoarele proteste de anvergură au fost cele din 2013-2014 împotriva proiectului minier de la Roşia Montană, născute şi ele ca urmare a unei decizii politice îndoielnice. Parlamentul de la acea vreme a elaborat o lege a minelor care permitea companiilor străine să exproprieze pentru a putea demara proiecte miniere. Născute sub umbrela protecţiei mediului şi aceste proteste s-au transformat rapid în proteste politice, protestatarii cerând în principal demisia premierului Ponta, în ciuda faptului că legea era elaborată de Parlament nu de Guvern.
Cazul Colectiv a stârnit şi el ample mişcări de stradă. Născute ca urmare a unei tragedii pe care nimeni nu o poate nega, şi aceste proteste au sfârşit ca proteste împotriva politicienilor, pentru a doua oară un guvern fiind dărâmat la presiunea străzii.
Cele mai recente proteste care sunt încă în curs de desfăşurare sunt cele împotriva modificării legilor justiţiei, proteste de asemenea politice prin care se cere retragerea legilor şi demisia guvernului PSD.
 
Metodologie
În articolul de faţă analizez protestele care au avut loc în România începând cu anul 2012, ca pe o nouă formă de presiune pe care cetăţenii o folosesc atunci când sunt nemulţumiţi de modul în care sunt luate anumite decizii politice. Ceea ce mi-a atras atenţia la aceste proteste a fost numărul mare de participanţi dar şi anumite paternuri comune tuturor acestor mişcări, ce deşi aparent păreau spontane lăsau impresia că au fost planificate şi au o finalitate dinainte stabilită.
M-am focusat cu precădere pe protestele împotriva proiectului minier de la Roşia Montană deoarece aceste proteste mi s-au părut un T0 pentru evoluţiile viitoare privind protestele. Ceea ce m-a interesat să văd a fost dacă participanţii aveau o serie de aşteptări ca urmare a participării la proteste şi dacă considerau că politicienii au învăţat ceva din experinenţa protestelor.
În acest sens am realizat 15 interviuri cu protestatari din diversele grupuri existente în piaţă în care am urmărit să văd dacă existau aşteptări diferite ca urmare a participării la proteste şi în ce situaţii cred protestatarii că politicienii şi-ar schimba viziunea cu privire la o anumită decizie politică.

Rezultate şi concluzii
Succesul mişcărilor de protest din 2012, în urma cărora un guvern a fost demis pentru prima dată altfel decât prin moţiune de cenzură i-a făcut pe oameni să fie mult mai siguri pe ei şi mai încrezători în şansele lor de reuşită atunci când ies în stradă. Acest lucru se resimte din faptul că marea majoritate a respondenţilor aveau aşteptări foarte clare ca urmare a participării lor la proteste, principala aşteptare fiind aceea ca proiectul minier să fie stopat: “Oprirea proiectului, scurt”, “Stoparea legii în primul rând pentru că ea nu afecta doar Roşia Montană”, “Stoparea legii”, “Să se stopeze nenorocirea aia de lege”, “Cred că toţi indiferent de grup vizam stoparea legii”. Alte aşteptări pe care le aveau participanţii erau “aşteptări legate de politici: demisia unui ministru sau a unui demnitar de rang mai înalt”, tragerea unui semnal de alarmă asupra problemelor de mediu sau schimbarea modului în care se face politică.
Cu toate că s-au făcut unele progrese în ceea ce priveşte spiritul civic al cetăţenilor nu putem vorbi totuşi de schimbări majore şi cu atât mai puţin de dezvoltarea unei culturi civice în rândul populaţiei. Una dintre cele mai importante realizări a fost faptul că cetățenii au realizat, în sfârșit, că împreună pot schimba lucruri și că au o voce care a fost prea puțin folosită în trecut: “Poporul a devenit conştient de puterea pe care o are şi a început să se coalizeze în grupuri de iniţiativă civică ce au realizări din ce mai mari”.
Cu toate acestea unii respondenţi consideră că oamenii au devenit mult mai uşor de manipulat în ultima perioadă şi că nu putem vorbi nicidecum de un spirit civic ci mai degrabă de nuclee de protestatari cu diferite interese, de retele de mobilizare, societatea civilă rămânând în continuare extrem de divizată.
De asemenea unii respondenţi consideră micile realizări obţinute în urma protestelor recente nu sunt nicidecum de bun augur deoarece ele nu sunt fundamentate pe o majoritate sau pe o unitate a opiniilor. Chiar dacă s-a dorit conturarea viziunii că cetăţenii au o voce care contează, acest lucru nu este întru totul adevărat deoarece grupurile prezente la proteste reprezentau doar o parte a societăţii nicidecum societatea în ansamblul său.
Având în vedere că printre motivaţiile care i-au determinat pe oameni să iasă în stradă au fost şi nemulţumiri de ordin politic am fost interesată să văd dacă aceştia consideră că experienţa protestelor a avut vreun impact asupra politicienilor dar şi ce anume consideră ei că i-ar face pe aceştia să îşi schimbe viziunea iniţială cu privire la o anumită problemă existentă la nivel social.
Cei mai mulţi dintre respondenţi consideră că modul în care se iau deciziile politice nu s-a schimbat semnificativ. Unele schimbări există dar ele par a fi mai mult de faţadă sau ca o formă de a-i determina pe protestatari să renunţe la acţiunile lor. Chiar dacă iniţial a existat o teamă, aceasta pare să fi fost legată strict de proximitatea unor alegeri, nicidecum de presiunea publică pe care ar fi impus-o diferitele proteste. Protestele din 2012 au fost văzute de respondenţi ca un punct de cotitură pentru politicieni. Deşi numărul celor ieşiţi în stradă a fost foarte mic raportat la întreaga populaţie cu drept de vot finalitatea acestora a fost căderea unui guvern legitim la presiunea străzii. Această reuşită semnificativă a transformat aceste proteste într-o sursă de energie pentru protestele viitoare. Cei care au ieşit în 2013 păreau mult mai siguri în şansele lor de reuşită, principalul obiectiv de data aceasta fiind stoparea legii minelor.
Un lucru pe care protestele de după 2012 pare să-l fi adus în atenţia politicienilor este faptul că “şi cetăţenii au pârghiile lor în procesul politic şi decizional”, fapt care pe unii dintre politicieni i-a făcut să se teamă de cetăţeni atunci când (aceştia) ies in stradă”, însă reacţiile în faţa protestelor depind de la politician la politician.
Cu toate acestea respondenţii nu sunt foarte optimişti când vine vorba de ceea ce au acumulat politicienii din experienţa protestelor. Ei consideră că nu s-a schimbat mare lucru în ultimii 2000 de ani în sfera politicii: “Mă nu cred. Politica se face de 2000 de ani la fel şi tot la fel se va face. Unii conduc unii sunt conduşi”, iar schimbările apărute sunt mai mult de faţadă, fiind simple acte de imagine realizate în interes strict personal: ”Posibil. Unii au mai început să demisioneze ca să astupe gura lumii”, “Posibil. Îşi mai dă unu o demisie, se mai remaniază guvernul, mai zboară vreunul de la câte o instituţie. Aşa de ochii soacrei”, “Măi, posibil. Se mai demisionează, se mai face o consultare cu unii alţii din stradă. S-a mai transparentizat un pic cortina”, “Schimbarea e superficială. Cred că i-a învăţat să mascheze mai bine, să joace teatru”.
Concluzia la care cei mai mulţi au ajuns este aceea că “se promite în continuare şi nu se face, se trec pe şestache şi pe sub mână legi, dreapta se pupă cu stânga şi merg în centru, iar partidele noi sunt o iluzie”. Chiar dacă iniţial a existat o teamă în rândul politicienilor aceasta a fost de scurtă durată, influenţată probabil de presiunea electorală (“Aveai un număr serios de votanţi în stradă şi asta nu cădea bine”). Politicienii par să cedeze doar atunci când “simt că le poate fi afectat viitorul politic”, iar dacă se simt în siguranţă “poţi să mori cu ei de gât” şi nu renunţă (“Uite şi tu ce au făcut în iarnă. Cineva care ar fi înţeles din nişte greşeli nu le repetă”).
Chiar dacă percepţia dominantă este aceea că politicienii nu au învăţat nimic din experienţa protestelor, unii respondenţi sunt ferm convinşi că o serie de politicieni au plătit cu propria carieră ca urmare a protestelor din 2013, motiv pentru care întreaga clasă politică ar trebui să acorde o atenţie mult mai mare oamenilor care ies în stradă indiferent de motivul pentru care ies sau de apartenenţa pe care o au la un anumit grup.
Experienţa protestelor ulterioare pare să confirme ceea ce ne-au indicat respondenţii în ceea ce priveşte momentul când politicienii decid să îşi schimbe opţiunea. Protestele din cazul tragediei de la Colectiv au arătat că politicienii au conservat teama fundamentată electoral, decizia lui Victor Ponta de a demisiona putând fi interpretată ca un gest strategic pentru conservarea unui capital electoral ridicat. Rămânerea la guvernare pe fondul celor două evenimente petrecute aproape simultan, Colectiv şi cazul Gigină ar fi adus cel mai probabil o erodare considerabilă a scorului PSD ceea ce ar fi dus în final la pierderea puterii pentru 4 ani, pe când o demisie ar fi dus la pierderea puterii pe o perioadă mai mică, suficientă pentru a mentine o încredere ridicată.
Protestele din iarna lui 2017 au arătat că în ciuda unui număr foarte mare de persoane care au ieşit în stradă, guvernanţii nu s-au simţit ameninţaţi deoarece se bazau pe legitimitatea oferită de votul popular. Dacă anterior teama unor mase mari de oameni în stradă i-a făcut pe politicieni să acţioneze disruptiv, fără a ţine cont de rezultatul votului şi de legitimitatea pe care acesta o oferea aleşilor, în 2007 politicienii nu au mai renunţat la putere ci au făcut doar mici paşi înapoi, încercâd o altă alternativă de a obţine ceea ce doreau.
Observăm deci că protestele par mai degrabă să fi fost folosite ca o sursă de presiune menită să răstoarne o ordine legitimată prin vot, atunci când o minoritate este nemulţumită de modul în care politicienii iau anumite decizii. Deşi s-a vorbit de zeci de mii de oameni în stradă, raportat la întreaga populaţie cu drept de vot numerele sunt infime, ceea ce arată mai degrabă o tiranie a minorităţii decât coagularea unei conştiinţe civice.

Bibliografie:
Gurr, T. 1970. Why Men Rebel. Princeton, NJ: Princeton University Press.
Klandermans, B. 1997. The Social Psychology of Protest. Oxford: Blackwell.
Morris, A., Herring, C. 1984. Theory and research in social movements: a critical review. Political Behavior Annual, Fall.
Runciman, W.G. 1966. Relative Deprivation and Social Justice. London: Routledge.
Lupu Nicoleta
e-mail: gheorghenicoleta22@yahoo.com
 Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă, Brașov

 
Dezvoltarea vocabularului prin joc
 
 
Rezumat: Acest articol prezintă exemple de activități prin joc pentru dezvoltarea vocabularului la elevii cu cerințe educative speciale. Articolul dorește să fie un exemplu de bună practică nu numai pentru profesorii din învățământul special ci și pentru profesorii din învățământul de masă, care deși nu au fost formați să predea elevilor cu deficiențe sunt puși în situația de a adapta conținutul materiei pentru această categorie de elevi.

Cuvinte cheie: vocabular, joc, elevi, școală, educație

Dezvoltarea vocabularului joacă un rol important în dezvoltarea limbajului oral și scris, atât pentru elevii cu cerințe educative speciale, cât și pentru elevii fără deficiențe. Cadrele didactice pot aborda dezvoltarea următoarelor categorii de vocabular, în funcție de vârsta și particularitățile psiho-pedagogice ale elevilor: vocabularul tematic, vocabulare speciale (pe discipline), vocabular pentru dezvoltarea structurilor perceptiv-motrice (noțiuni spațiale, temporale, dimensiune, cantitate, forme), vocabular ortoepic și ortografic.
Etapele în dezvoltarea vocabularului tematic sunt:
  • Etapa 1: se alege o temă (natură, acțiuni, activități, viață socială, obiecte, emoții, trăsături, ființe etc)
  • Etapa 2: identificarea și/sau denumirea imaginii
  • Etapa 3: introducerea în context situațional (însușiri ale obiectelor/ființelor, caracteristici, unde trăiesc? etc)
  • Etapa 4: criterii de triere, grupare (exemplu: animale domestice/sălbatice)
  • Etapa 5: Consolidare (utilizarea în vorbirea curentă)
Etapele în dezvoltarea vocabularului ortoepic și ortografic presupun:
  • Etapa 1: numele și sensul cuvântului
  • Etapa 2: structura fonetică a cuvântului- despărțirea în silabe a cuvântului, identificarea silabelor, completarea cuvântului cu silaba lipsă, litera lipsă, alcătuirea cuvântului din litere mobile
  • Etapa 3: cuvinte înrudite
  • Etapa 4: Pronunțare și scriere corectă
  • Etapa 5: Utilizarea corectă a cuvintelor în comunicare
Este important de menționat faptul că și elevii non-verbali au nevoie de dezvoltarea vocabularului. La această categorie de elevi se dezvoltă limbajul receptiv, sarcina fiind nu de a denumi ci de a identifica/arătă cuvântul reprezentat prin imagine sau grafic. Dezvoltarea limbajului receptiv, înțelegerea și utilizarea corectă a cuvintelor în contexte situaționale diferite va stimula dezvoltarea limbajului expresiv și va încuraja comunicarea verbală.
Activitățile ce urmează a fi descrise au ca obiectiv general dezvoltarea vocabularului tematic și a vocabularului ortoepic. Activitățile au în comun utilizarea jocului, ca metodă didactică și pot fi aplicate, atât individual în camera de resurse pentru elevul cu CES, cât și în clasă, în grupuri mici de elevi, stimulând astfel lucrul în echipă și competiția, într-o manieră atractivă, non-discriminatorie.
  • ”Jungla”
Obiective: 1) denumirea animalelor din junglă, 2) analiza fonetică a cuvântului, 3) grupare animalelor după criteriul asemănării, 4) folosirea adecvată a cuvintelor
Materiale: joc domino ”Jungla”
Descriere: Elevul și profesorul primesc fiecare câte cinci piese domino cu animale din junglă. Se pune pe masă o piesă domino. Elevul trebuie să continue șirul, așezând același animal. Dacă nu are piesa cu același animal în mână, va trage o altă piesă din cutie. Este rândul profesorului. Se denumește animalul, se desparte în silabe cuvântul, se identifică sunetul inițial. Jocul se termină atunci când nu mai sunt piese domino. La sfârșitul jocului, elevul poate alege două animale preferate și alcătui propoziții cu aceste cuvinte.
  • ”Fructe și legume”
Materiale: cărți de joc ”Fructe și legume”
Obiective: 1) denumirea fructelor și legumelor, 2) gruparea fructelor după criteriul anotimp
(fructe de primăvară, vară, toamnă, 3) gruparea legumelor după criteriul anotimp, 4) gruparea fructelor după culoare, 5) analiza fonetică a cuvintelor
Descriere: Profesorul pune pe masă toate cărțile (sau pe rând în grupuri de câte cinci), apoi îi va cere elevului să numească cărțile pe care profesorul le indică. Se separa fructele de legume, se alege un fruct/ legumă preferată, se despart cuvintele în silabe, se alcătuiește o propoziție. După recunoașterea tuturor fructelor și legumelor și gruparea lor în cele două categorii, se ia categoria fructelor, apoi a legumelor și se împart după criteriul anotimp sau culoare.
  • ”Să pornim la drum...”
Materiale: Cărți de joc”Vehicule”
Obiective: 1) denumirea vehiculelor, 2) clasificarea lor în patru categorii de transport (terestru, feroviar, aerien, maritim), 3) analiza fonetică a cuvântului
Descriere: Profesorul și elevul primesc câte cinci cărți de joc. Fiecare trebuie să denumească, pe rând vehicolele de pe cărțile primite, se alege vehicolul preferat, se desparte în silabe, se alcătuiește propoziție. După denumirea vehicolelor, cărțile se amestecă, sunt așezate pe masă, iar elevul trebuie să grupeze vehicolele după categoria de transport.
  • ”Ce vreau să devin când o să fiu mare”
Materiale: Cărți de joc ”Meserii”
Obiective: 1) denumirea meseriilor, 2) caracterizarea acestora, 3) asocierea meseriilor cu obiectele lor, 4) argumentarea răspunsului
Descriere: Carțile conțin carduri cu meserii și obiectele lor. Se așează pe masă doar cărțile cu meserii. Profesorul întreabă ”Cine îi vindecă pe oameni?”, iar elevul va căuta și va ridica cardul corespunzător, se pronunță cuvântul. Descoperirea meseriei se face contratimp, utilizând o clepsidră. După identificarea meseriilor, acestea sunt așezate în șir. Se pun pe masă cardurile cu obiectele specifice fiecărei meserie. Contratimp, elevul trebuie să caute obiectele specifice medicului și să le așeze peste cartea cu medicul. La sfârșit, elevul este întrebat ce meserie alege pentru a o practica când va fi mare și de ce? Elevul este ajutat să-și argumenteze răspunsul, folosind informațiile pe care tocmai le-a primit.
  • Puzzle ”Meserii”
Obiective: 1) denumirea meseriilor, 2)  asocierea meseriilor cu obiectele lor
Materiale: ”Să învățăm culorile, formele, ceasul și meseriile”
Descriere: Jocul conține puzzle cu meserii, fiecare meserie este formată din trei piese (în mijloc este ilustrată meserie, în laterale sunt ilustrate obiectele specifice meseriei), elevul trebuie să refacă fiecare meserie, denumește meseria și obiectele specifice ei.
  • ”Forme colorate”
Materiale: Cărți de joc ”Forme și culori”      
Obiective: 1) identificarea culorilor, 2) identificarea formelor geometrice, 3) numirea culorilor, 4) numirea formelor geometrice, 5) gruparea formelor geometrice după culoarea, 6) sortarea cărților după forma geometrică
Descriere: Cărțile conțin 5 forme geometrice în 9 culori diferite. Profesorul pune pe masă doar pătratele, se denumește figura geometrică și culorile. Se procedează la fel și cu celelalte forme. După denumirea formelor, se amestecă cărțile, iar elevul la cererea profesorului (ex. alege doar triunghiurile) trebuie să sorteze cardurile după forma geometrică.
  • ” Să ne reamintim legumele și fructele”
Materiale: Jetoane ”Legume și fructe, jumătate și întreg”
Obiective: 1) denumirea fructelor, 2) denumirea legumelor, 3) sortarea cardurilor după criteriul legume/ fructe, 4) întregirea imaginii
Descriere: Cărțile conțin carduri cu legume și fructe, imagini întregi, și carduri cu legume și fructe, imagine pe jumătate. Se pun pe masă cardurile amestecate cu legume și fructe. Contratimp, elevul trebuie să le sorteze (legume la legume și fructe la fructe). Se ia fiecare categorie pe rând, se denumesc fructele și legumele, se alege leguma și fructul preferat. După, se pun pe masă jumătățile amestecate și se cere elevului să întregească imaginile, se denumesc fructele și legumele din imaginile întregite.
  • ”Arca lui Noe!”
Materiale: Cărți de joc ”Animale”, junior
Obiective: 1) identificarea animalelor, 2) descrierea animalelor, 3) sortarea animalelor
Descriere: Se pun pe masă toate cardurile cu animale. Profesorul va cere elevului să îi dea câte un animal, se descriu animale după criteriile (ce mânăncă-animale erbivore, carnivore, omnivore, unde locuiesc- la fermă, în pădure, în apă, în savană). După denumirea și descrierea animalelor, cărțile se amestecă din nou. Profesorul povestește elevului despre Arca lui Noe și cere acestuia să pună în Arca lui Noe numai animalele erbivore/ carnivore/acvatice până se epuizează toate cărțile și criteriile.
  • ”În lumea animalelor”
Materiale: Jetoane ”Animale domestice și sălbatice”
Obiective: 1) recunoașterea animalelor 2) denumirea animalelor, 3) caracterizarea animalelor, 4) adresarea de întrebări
Descriere: Se pun carțile pe masă cu față în jos. Elevul extrage o carte, denumește animalul. Profesorul adresează o întrebare elevului despre animalul extras (Unde trăiește?/ Ce fel de animal este?/ Cu ce se hrănește? etc). Urmează profesorul care va extrage o carte, va denumi animalul și va răspunde la întrebarea adresată de elev. Cardurile se vor sorta în funcție de răspunsul dat (carduri cu răspuns corect, carduri cu răspuns greșit). Câștigă cel care are cele mai multe carduri cu răspunsuri corecte. Pentru a verifica cunoștințele elevului, profesorul poate oferi intenționat răspunsuri greșite, atenționându-l pe elev (Sigur am răspuns corect?)
  • ”În lumea plantelor”
Materiale: Cărți de joc ”Lumea plantelor”
Obiective: 1) numirea plantei, 2) recunoașterea plantei, 3) analiză fonetică a cuvântului, 4) descrierea plantei, 5) clasificarea plantelor după culoare
Descriere: În prima etapă, profesorul pune pe masă zece carduri cu plante, cere elevului să numească plantele, se despart în silabe cuvintele, se precizează numărul silabelor, se alege planta preferată, se alcătuiește o propoziție. Apoi se pun pe masă alte zece carduri cu plante. Profesorul cere elevului să îi dea macul/ zambila/pătrunjelul, se descrie planta (ce culoare are, la ce o folosim, unde crește?). La final se amestecă toate cardurile și elevul va trebui să le sorteze după culoare.
  • Obiecte din jurul meu”
Materiale: Cărți de joc ”Ustensile și unelte”
Obiective: 1) denumirea obiectelor, 2) recunoașterea obiectelor, 3) descrierea obiectelor, 4) clasificarea obiectelor
Descriere: Elevul și profesorul primesc câte zece cărți fiecare. Cărțile se pun pe masă. Profesorul denumește și descrie obiectele primite (unde le folosim, din ce este făcut?), apoi elevul. Se primesc alte zece cărți. Profesorul cere elevului să ofere pe rând din șirul său diverse obiecte (dă-mi polonicul). Profesorul poate să ceară un obiect pe care elevul nu îl are în șir. La fel va proceda și elevul. Câștigă cel care a știut cele mai multe obiecte. La final cărțile se amestecă, iar elevul va trebuie să le sorteze în funcție de spațiul în care obiectele se utilizează (obiecte din bucătărie, din baie, din dormitor, din magazie)
  • ”În familie”
Materiale: Cărți de joc ”În familie”
Obiective: 1) denumirea membrilor familiei, 2) recunoașterea culorilor, 3) denumirea culorilor, 4) descrierea activităților gospodărești 5) întregirea imaginii
Descriere: Cărțile sunt jumătăți ale unor imagini cu membrii familiei care fac o activitate. Fiecare carte are în stânga sus o bulină colorată, care se regăsește pe cealaltă jumătate. Cărțile sunt așezate pe masă. Elevul este rugat să întregească imaginea, găsind perechile. Dacă elevul nu observă bulina colorată care îl ajută să întregească imaginea, i se va atrage atenția. După întregirea imaginilor, se numesc membrii familiei din fiecare imagine și culorile bulinelor, se descrie activitatea pe care aceștia o fac (de ex. în imaginea cu buline portocalii sunt mama și tata care culeg mere, în imaginea cu buline roz sunt bunicul și nepotul care culeg vinete, în imaginea cu buline albastre sunt copiii, soră și frate care culeg flori etc)
  • ”Cum mă port frumos!”
Materiale: ”Cutiuța cu emoții jucăușe”
Obiective: 1) identificarea comportamentelor pozitive, 2) identificarea comportamentelor negative, 3) descrierea comportamentelor pozitive, 4) descrierea comportamentelor negative, 5) numirea emoțiilor
Descriere: Jocul conține carduri cu comportamente pozitive și comportamente negative. Se așează pe masă, una peste alta, cu față în jos cardurile cu comportamente negative. Se întind pe masă cu față în sus, cardurile cu comportamente pozitive. Elevul ia un card cu comportament negativ, îl descrie și caută printre cardurile întinse, alternativa la comportamentul negativ (ex. în imagine un copil împinge un alt copil, acesta este un comportament negativ, ce poți face pentru a te purta frumos?, caută imaginea cu comportamentul frumos, pozitiv). Pentru ajutor cardurile perechi au pe margine culori diferite, dacă elevul nu observă i se atrage atenția. După efectuarea perechilor, elevul este întrebat cum se simte în fiecare situație prezentată pe carduri ( cum te simți când cineva te împinge?, dar cum te simți când cineva te îmbrățișează?)
  • ”Familia în culori”
Materiale: Cărți de joc ”Emoțiile și familia mea”
Obiective: 1) denumirea membrilor familiei, 2) recunoașterea emoțiilor, 3) denumirea emoțiior, 4) recunoașterea culorilor
Descriere: Cardurile conțin imagini cu membrii familiei a căror figură exprimă emoții. Se pun pe masă patru carduri cu membrii familiei care exprimă furia, se cere copilului să denumească membrii familiei și emoția simțită de fiecare. Se procedează la fel până se termină cardurile. Apoi cărțile se amestecă și se pun pe masă, se spune că membrii familiei s-au pierdut unii de alții și se cere elevului să unească familiile, în funcție de emoțiile pe care ei le simt (familia care simte frică, familia care simte tristețe etc). Cardurile au pe margine culori diferite, în funcție de emoție (cardurile cu familia care simte bucurie au pe margine culoarea roz). Se atrage atenția copilului de acest aspect pentru a-i ușura sortarea și i se cere să denumească culorile. 
 
Bibliografie:

Păunescu, C., Kostyak, C., Mușu, I., Lupu, F. (1982). Metodologia învățării limbii române în școala ajutătoare. București: EDP. 
Dragoș Huțuleac
e-mail:hutuleacd@yahoo.com
Universitatea „Stefan cel Mare”-Suceava
 
 
Comuna Horodniceni, vatră de românism și istorie
 
Rezumat: În acest articol ne propunem să prezentăm câteva aspecte istorice și turistice ale comunei Horodniceni. Scopul acestui articol este acela de a promova o comună cu o istorie aparte, prea puțin cunoscută de publicul larg. Satele care aparțin acestei comune sunt printre cele mai vechi din județ, prin urmare și istoria lor este plină de momente și semnificații care merită să fie prezentate unui număr cât mai mare de cercetători sau iubitori ai istoriei locale.
 
Cuvinte cheie: Horodniceni, Botești, Răbâia, Rotopănești, Brădățel, Mihăiești
 
Comuna Horodniceni este situată în partea de nord-vest a municipiului Fălticeni. Aşezarea rurală se găseşte la 12 kilometri de Fălticeni, pe drumul judeţean 209A care face legătura între Fălticeni-Pocoleni-Rotopăneşti-Horodniceni și merge mai departe prin Răbâia-Botești-Dumbrava-Cornu Luncii. Comuna este formată din satele Horodniceni, Boteşti, Brădăţel, Mihăieşti și Rotopăneşti. Această localitate se  învecinează la nord cu localitatea Moara, la vest cu Drăgoieşti, la sud-vest cu localitatea Cornu Luncii, la sud cu Baia, iar la est cu Rădăşeni. Situată în Podișul Mare al Moldovei, respectiv în podișul Sucevei, comuna Horodniceni se încadrează în regiunea colinelor mijlocii, caracteristice reliefului fiind înălțimile de până la 400 puternic fragmentate în văi adânci.
 
Din istoria comunei
 
Aflat pe vechiul drum al Băii și Sucevei, satul Horodniceni are rădăcini dincolo de Descălecatul Moldovei. Numele localității se trage din slavonescul „horod”, care se referă la cetățuia ridicată cândva de obște pe un deal din apropiere și care domina întreagă zonă în această parte de țară prin cnejii desprinși din rândul obștii și care întemeiază, vând și cumpără sate cărora le împrumută numele. Horodnicenii au fost în vechime o obște puternică cu vatra locuită atestată arheologic încă din sec. XIV (punctul „În Grădini” cuvântul slav „Horod” însemnând și grădină și cetățuie).
Prima atestare documentară datează din 16 martie 1495, act în care se menţionează că urmaşii lui Oană Pîntece (printre stăpânii de demult ai satului s-au numărat unii din familia de boieri Pîntece, care a trăit în veacurile XV şi XVI), primesc de la Ştefan cel Mare uric de miluire, stăpânire şi întărire „în ţara noastră Moldova dreapta lor ocină jumătate din Horodniceani. Iar hotarul acestei jumătăţi din satul Horodniceani să fie din tot hotarul jumătate şi din hotarul vechi, pe unde au folosit din veac.”
 Dar nepoții lui Stan Pântece vând,  la 25 martie 1528, „un sat pe Roșia, anume Horodniceani”, care avea și moară pe Brădățel. Împreună cu alte sate din zonă, Horodniceni este vândut, cumpărat sau stăpânit de diverși boieri ai Moldovei până în anul 1717 când Iordachi, Șerban și Toader Cantacuzino iau în stăpânire un teritoriu mai mare, cuprinzând moșiile Horodniceni, Tolova, Stupca și Brădățel. De-a lungul a câteva secole, satul Horodniceni a făcut parte numai din proprietatea boierească, ultima fiind cea a Cantacuzinilor care va dura până în anul 1838.
Astfel, la 1774, în localitatea Horodnicenii cu liuzi din Botești erau înregistrate 196 de case cu 196 de familii scutite de biruri, cuprinzând 40 de scutelnici ai stolnicului Ianachi Canta(cuzino), 40 de scutelnici ai bănesei Canta(cuzino), 50 de slugi, argați și breslași, 9 femei sărace, 5 popi, 8 nevolnici, 1 țigan, 1 evreu și 2 case pustii. Se poate aprecia, având în vedere că adunarea numărului celor scutiți de bir și a caselor pustii reprezintă doar 157, că diferența de 30 de familii ar aparține satului Botești, dacă nu cumva este o eroare de calcul în recensământul din 1774
Satul Botești a aparținut în vremurile străvechi lui Drăgoi Viteazul, care îl moștenește de la tatăl său, Drăgoi cel Bătrân, personaj ce a pus vatra satului, confirmat de Alexandru cel Bun după 1400. Din 1667 Șerban Cantacuzino stăpânește Boteștii, moșia rămânând a Cantacuzinilor până în 1804 când este vândută unor boieri moldoveni.
Satul Brădățel are prima atestare documentară în anul 1456 când Petru Aron întărește Mânăstirii Moldovița hotarul de la Gura Brădățelului. În 1529, Ștefan Voievod vinde Brădățelul cu tot cu mori unor rude ale sale care mai târziu îl vor vinde lui Șerban Cantacuzino.
Sat Mihăiești a fost satul lui Mihai, fiul lui Mic Crai și va fi vândut de moștenitorii acestuia Mitropolitului Teoctist în anul 1444 iar acesta îl dăruiește Mitropoliei Moldovei. Mihăieștii după 8 oct. 1784 revin Cantacuzinilor după ce Mitropolia face un schimb de teren cu aceștia.
Satul Rotopănești este satul primit drept zestre de către Stanslav Rotopan din partea socrului său Giulia cel Mare, cuscrul lui Dragoș Viteazul.
 
 
Obiective turistice
 
 
Principalul obiectiv turistic al comunei este reprezentat de biserica Pogorârea Sfântului Duh, construită în anii 1538-1539 de vistiernicul Mateiaș în satul Horodniceni. Cercetările arheologice efectuate între anii 1998-2001 au scos la iveală faptul că această biserică este prima construcție ridicată în zonă, pe un teren ce nu conține și alte vestigii arheologice. Edificiul a avut inițial ziduri despărțitoare între pridvor și pronaos și între pronaos și naos, acestea fiind demantelate ulterior. Porțiunile de zid păstrate în fundație aveau câte o fractură plasată aproximativ la mijloc, aceasta putând fi cauza demolării zidurilor. Ctitorul bisericii provenea dintr-o veche familie de boieri din Moldova. El a ocupat dregătoria de mare vistiernic în timpul primei domnii a lui Petru Rareș (1527-1538), prima sa menționare printre dregătorii sfatului domnesc având loc într-un document din 3 martie 1535. În calitate de vistiernic, Mateiaș avea responsabilitatea administrării veniturilor țării dar și ale curții domnești. El a fost un boier de încredere al domnitorului, fiindu-i încredințate și misiuni diplomatice. Acesta a fost trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Ioan I Zápolya sau cu reprezentanții regelui Ferdinand. Unul dintre emisarii imperiali, episcopul de Lund, îi făcea în 1536 un portret destul de elogios: „În adevăr e un om foarte modest, foarte bun și, pe lângă aceasta, foarte prudent și destul de cumpănit în afacerile sale, așa cum n-aș putea găsi altul în acest regat.”
 
Alte obiective turistice le găsim în Rotopănești și țin de istoria familiei boierești Istrati. Boierul Nicolae Istrati a devenit pe la mijlocul secolului al XIX-lea proprietar al moșiei Rotopănești. Acolo și-a construit un conac cu două niveluri, după proiectul unui arhitect vienez. În conac el a amenajat o vastă bibliotecă în care se aflau manuscrise valoroase în limbile română și slavonă. În 1855 a înființat la Rotopănești prima școală de fete din mediul rural. Retras la conacul său după Unirea Principatelor, el a organizat în anul 1860 un mic conservator de muzică și declamație, cu profesori din Iași (P. Mezzetti, Mihail Galino) și cu reprezentații teatrale susținute printre alții și de Matei Millo.
În anul 1856, postelnicul Nicolae Istrati a construit o nouă biserică pe moșia sa din Rotopănești, la îndemnul soției sale, Sevastia, născută Ciudin, și a fiului lor, Titus Istrati. Construirea lăcașului de cult s-a făcut cu binecuvântarea episcopului Meletie Istrati al Hușilor (1851-1857), fratele ctitorului.
Deasupra intrării în biserică se află o pisanie cu următorul text în limba română cu caractere latine: „Aquestu templu, dedicatŭ Săntei Treimi, cu bine-cuvîntarea Prӗ-santieĭ sale episcopului de Hussi, domnul domnŭ Meletie Istrati, s'au fundatŭ de fratele seu, mare postelnicŭ și cavaleriŭ Nicolaŭ Istrati, cu indemnul soçieĭ sale Sevastia, nascuta Ciudínŭ, și a fiuluĭ lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopaneștĭ, în annul ereĭ nòstre 1856, în quare Moldova aŭ recapatatŭ privilegiele asseḑĭate de Stefanŭ quellŭ mare."
Conacul Nicolae Istrati a fost naționalizat după instaurarea regimului comunist (1948) și transformat în sediul C.A.P. Rotopănești. Etajul clădirii a fost demolat în jurul anului 1955. Astăzi, această clădire este monument istoric.
În curtea bisericii din aceeași localitate se găsește statuia „Moldova care plânge”. Același Nicolae Istrati a dispus amplasarea în curtea lăcașului de cult din Rotopănești a unei statui care să simbolizeze suferința statului Moldova, datorat unirii de la 1859, boierul moldovean fiind un antiunionist declarat. Statuia este astăzi monument istoric.
Alte obiective demne de menționat sunt Mănăstirea Brădățel, care este una dintre puținele mănăstiri ortodoxe de maici, pe stil vechi din țara noastră și salba de iazuri Mihăiești – Fălticeni,  care pot fi folosite pentru pescuit sportiv.
 
Bibliografie:
 
Constantin Târziu, Oameni, locuri, fapte și întâmplări, editura Accent Print, Suceava, 2015
 
Comuna Horodniceni, articol accesat pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Horodniceni,_Suceava
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one