ISSN 2457-8428 
 ISSN–L 2457-8428

Numarul Curent

Ciocirlan Daniela-Maria (Anton)
e-mail: danaanton79@yahoo.com
doctorand la Facultatea de Litere
Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
 
 
Toponimia ca disciplină lingvistică.
Arealul lingvistic supus cercetării: Plasa Mălini
 
Rezumat: Prezenta scurtă cercetare toponimică în fosta Plasă Mălini evidențiază faptul că toponimia este baza factorilor lingvistici și extralingvistici. Întregul sistem entopic din arealul cercetat reflectă atât evoluţia şi geografia aşezărilor din zonă, cât şi originea etnică a locuitorilor.
 
Cuvinte cheie: toponim, lingvistic, extralingvistic, entopic, apelativ.
 
Din punct de vedere lingvistic, toponimia are nevoie, în cele mai multe cazuri, de un entopic. Entopicul este acea unitate lingvistică provenită dintr-un nume comun, care desemnează, la bază, unităţi geografice (munte, deal, culme, câmp, coastă etc.). Involuntar, oamenii au folosit entopice pentru a descrie aspecte ale mediului înconjurător şi, ulterior, pentru a desemna realitatea descrisă. Sistemul entopic din Plasa Mălini este foarte variat şi seamănă cu sistemul entopic din întreaga Moldovă.
Gh. Bolocan consideră că termenii entopici sunt acele „cuvinte care au legătură cu situaţia topografică, cu hidrografia locală, cu expunerea către soare, cu aşezările omeneşti, şi cu alte fenomene geografice ale solului”. Odată cu trecerea timpului, entopicele sunt supuse unor schimbări majore: fie îşi pierd sensul iniţial, fie devin apelative cu dublă valoare, „de cuvinte obişnuite şi de toponime”. Doar localnicii sunt cei care hotărăsc uzitarea lor vreme îndelungată: de îndată ce a apărut dreptul de proprietate, multe apelative au fost toponimizate, pe baza faptului că individualizarea unei unităţi geografice a fost mai practică pentru vorbirea de zi cu zi.
Ţinând cont de faptul că la origine aproape toate toponimele sunt nume comune, care se pot cu uşurinţă identifica în entopicele de la care s-au format, dar care pe parcurs s-au bucurat de nişte trăsături individualizatoare, evidenţiind o diferenţă între ele şi entopice, nu trebuie pierdut din vedere raportul dintre numele topic şi apelativul care stă la baza formării acestuia. Apelativele topice sunt considerate de Iorgu Iordan un gen de „termeni tehnici”, care fac parte „din nomenclatura geografică consacrată întocmai ca atâtea alte cuvinte, băştinaşe sau împrumutate”.
Numele topic are „o valoare de fapt istoric de o importanţă şi o vechime mai mare sau mai mică, dar el este în acelaşi timp un fapt lingvistic, astfel încât un nume topic este un document pentru istorie, cu o precizare: e un document lingvistic”. Numele topic se identifică perfect cu un fapt de limbă, o stăruinţă şi o manifestare lingvistică a istoriei, suprapusă peste un anumit areal geografic. Deşi toponimul aduce informaţii de importanţă majoră despre vechimea unei aşezări, totuşi atestarea sau datarea respectivei aşezări nu poate fi confundată cu vechimea toponimului în sine: „dacă un toponim presupune o aşezare umană la fel de veche cum o indică criteriul lingvistic, inversul situaţiei nu este valabil; un nume topic format într-o anumită epocă poate să fi înlocuit un nume mai vechi, să corespundă deci unei aşezări umane întemeiată într-o epocă anterioară”.
În prezent, numele topice îndeplinesc o „funcţie individualizatoare”, dar în trecut li se atribuiau şi valori stilistice, deoarece orice toponim era iniţial un nume comun, care „desemna o caracteristică dominantă a locului, a obiectului topografic, iar numele comune au fost toate, la începuturile lor, nişte metafore”.
Toponimia arealului lingvistic supus cercetării noastre, fosta Plasă Mălini, reflectă atât evoluţia şi geografia aşezărilor din zonă, cât şi originea etnică a locuitorilor. Migraţia populaţiei pe aceste meleaguri s-a imprimat involuntar în nomenclatura topică, furnizând date esenţiale referitoare la împrejurările social-istorice generatoare de nume topice. În cele mai multe cazuri, motivaţia numelor topice este în strânsă conexiune cu împrejurările în care acestea au apărut, reprezentând reflecţia condiţiilor sociale, ideologice, economice ale vremii: „Fiecare nume topic este o mărturie istorică de ordin lingvistic, chiar dacă o nouă realitate face ca vechiul nume să fie înlocuit, uitat sau tradus. Noul nume de loc nu este decât o reflectare a unui fapt istoric, iar funcţia sa esenţială rămâne aceeaşi: diferenţierea unui obiect, reliefarea unui element al realităţii înconjurătoare din şirul similar de astfel de fapte.”
Arealul cercetat de noi oferă exemple de schimbare a denumirii. Astfel de schimbări s-au produs lent, în timp, iar vreme de câteva generaţii, denumirile au circulat paralel. Denumirea Dealului Tărâţei din Horodniceni s-a schimbat, în timp, în Dealul Zece Prăjini. Pe acest deal şi-au avut sălaşurile robii ţigani colonizaţi în număr foarte mare pe moşia Cantacuzinilor. Mulţi dintre urmaşii lor, de-a lungul timpului, au fost integraţi în comunitatea românească, iar descendenţii lor s-au „românizat”. Dar pentru că pe moşia Cantacuzinilor era un atât de mare aflux de populaţie – necesară pentru lucratul pământului – boierii au fost nevoiţi să mărească vatra satului, posibil chiar cu zece prăjini, de unde şi denumirea de Dealul Zece Prăjini.
De asemenea, la Baia se utiliza hidronimul Pârâul Ruginii. Respectivul curs de apă se numea astfel deoarece documentele arată că în secolul al XVII-lea au fost descoperite în zonă rezerve de minereu de fier. Astăzi, acelaşi pârâu se numeşte Pârâul Bogăţii.
Există şi exemple de sinonime, care sunt, la rândul lor, dovada clară că procesul de înlocuire a unor denumiri este în continuă desfăşurare. Dovadă e emergotoponimul simplu La Obârşie, pe care localnicii îl folosesc şi cu denumirea de La Hăţăie; este vorba despre zona de izvoare din Pădurea Brădăţel, care, unindu-se, formează Pârâul Brădăţel.
După cum bine remarca Antol Eremia, „Fiece nume exprimă un anumit conţinut semantic, ne comunică o anumită informaţie: lingvistică, istorică, etnologică, geografică. De aceea, numele topice nu pot fi substituite sau modificate la întâmplare, după bunul plac al cuiva.” În arealul lingvistic cercetat, am descoperit şi toponime noi, moderne, în special cele care denumesc cârciumile din sate: Crâşma Ultimul Leu, Crâşma Haşbubu, La Market.
Şi totuşi, ar trebui „Să utilizăm numele noastre de locuri şi localităţi în formele lor corecte, să le păstrăm intacte, aşa cum ni s-au transmis din generaţie în generaţie, curate, străluminate de înţelepciunea poporului, întru binele şi folosul contemporanilor şi urmaşilor, întru memoria strămoşilor noştri.”
În concluzie, toponimia este în primul rând o disciplină lingvistică, iar legătura dintre numele comune (apelative) şi numele proprii (toponime) este una nu de excludere, ci de completare reciprocă, servind studierii istoriei unui neam.
 
Bibliografie:
Bolocan, Gh.,  Dicţionarul entopic al limbii române, în Studii şi cercetări de onomastică (SCO), Craiova, I, 1995, nr. 1.
Dan, Ilie, Nume proprii româneşti, Editura Timpul, Iaşi, 2006.
Dan, Ilie, Toponimie şi continuitate în Moldova de Nord, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
Eremia, Anatol, Reglementarea şi ocrotirea toponimiei naţionale, la: http://www.limbaromana.md/.
Iordan, Iorgu, Toponimia romanească, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1963.
Ioniţă, Vasile, Nume de locuri din Banat, Editura Facla, Timişoara, 1982.
Neamţu, Vasile, Istoria oraşului medieval Baia, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.
 
RUSAN OANA-RALUCA
oanaraluca_rusan@yahoo.com
Şcoala Gimnazială Nr. 195, Bucureşti
 
 
ACTIVITĂŢILE NONFORMALE, FOARTE UTILE ASTĂZI
 
Rezumat:
În vederea adaptării individului la cerinţele societăţii. Este necesar să participe la activităţi nonformale, pe lângă cele formale şi informale, care să îi dezvolte competenţe, abilităţi: organizatorice, de cooperare, de colaborare, de asumare a responsabilitǎţii. Elevul are şansa de a acumula experienţe de viaţǎ prin contactul nemijlocit cu oamenii, cu fenomenele de culturǎ materialǎ şi spiritualǎ. Educatul devine resursǎ, producǎtor, lider de opinie, cu alte cuvinte participant activ la propria învǎţare.
 
Cuvinte-cheie: nevoia de comunitate, sintalitate, autoeducaţia, educaţia permanentă
 
Fiind o societate de tranziţie între cea “industrialǎ a celui de-al Doilea Val şi cea tehnotronicǎ a celui de-al Treilea Val”, lumea în care trǎim se bazeazǎ pe relaţiile sociale care constituie fundamentul celei de mâine. Astfel, pentru a crea un climat psihologic sǎnǎtos este imperios necesar sǎ ţinem cont de trei elemente care îşi pun amprenta asupra fiecǎrui individ: nevoia de comunitate, de structurǎ şi de sens.
Studiile de psihologie socialǎ au atras atenţia asupra faptului cǎ societatea trebuie sǎ genereze individului în mod constant un sentiment al apartenenţei la comunitate pentru a putea rezista provocǎrilor. Izolarea socialǎ este o racilǎ care nu ţine cont de vârstǎ, poziţie socialǎ, nivelul de inteligenţǎ sau cetǎţenie, ci se manifestǎ încǎ din copilǎrie.
Singurǎtatea socialǎ reprezintǎ o formǎ acutǎ de maladie comunitarǎ cu efecte diferite la nivel macrosocial. Unii oameni încearcǎ sǎ depǎşeascǎ problema prin achiziţionarea unor animale de casǎ, prin dependenţa de imagine (T.V., Internet ) sau de droguri (tutun, alcool, droguri medicale şi nonmedicale).
Datoritǎ variatelor moduri de rǎspândire din societatea contemporanǎ, singurǎtatea socialǎ tinde sǎ devinǎ experienţǎ colectivǎ. Ea a condus la destabilizarea sistemului şcolar românesc, datoritǎ ridicǎrii zidului de necomunicare dintre pǎrinţi şi copii, dintre profesori şi elevi, dintre elevi, a lipsei de coerenţǎ în ceea ce priveşte viitorul, a accentuǎrii deosebirilor dintre oameni  (nu au aceleaşi interese, valori, gusturi, apare competiţia, dispar compasiunea şi într-ajutorarea).
Întrucât rolul familiei în educarea propriilor odrasle a scǎzut vertiginos, acestea trebuie stimulate sǎ o facǎ, chiar sǎ se implice mai mult în activitǎţile şcolare.
Unitǎţii de învǎţǎmât îi revine rolul de a crea acel sentiment al apartenenţei la grup prin crearea unor activitǎţi specifice, care sǎ evidenţieze atât rolul elevului, cât şi pe cel al clasei ca sintalitate. Putem în acest fel marşa pe ideea cǎ fiecǎrui membru al unui grup de elevi îi revine sarcina de a fi responsabil pentru ceilalţi.
Deoarece oamenii primesc influenţe educative din multiple direcţii, activitǎţile formale (instituţionalizate) trebuie conjugate cu cele nonformale (extraşcolare) şi cu cele informale (difuze) pentru a-şi dovedi eficienţa. Deşi educaţia formalǎ se situeazǎ pe primul loc, cea nonformalǎ are o acţiune mai evidentǎ în momentul în care educabilii ajung la autoeducaţie.
Educaţia nonformalǎ a primit de-a lungul timpului o serie de definiţii, dintre care reţinem cǎ ea constituie ”ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru cadru instituţionalizat extradidactic sau/ şi extraşcolar” vǎzut ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”.
Existǎ patru opţiuni metodologice generale în ceea ce priveşte activitǎţile nonformale: centratǎ pe conţinuturi (sǎnǎtate, planning familial, formare agricolǎ), pe probleme de viaţǎ, pe conştientizare (pentru respectarea drepturilor şi libertǎţilor individuale), pe educaţia umanistǎ (cultivarea unei imagini corecte despre sine, a încrederii în capacitǎţile de creaţie, de iniţiativǎ, de decizie).
Trebuie sǎ precizǎm cǎ este utilǎ respectarea unor reguli şi principii pentru a desfǎşura activitǎţi nonformale de calitate. Acestea au la bazǎ competenţele şi conţinuturile educaţiei formale şi oferǎ diverse posibilitǎţi de aplicare a cunoştinţelor dobândite în cadrul educaţiei oficiale. Nu exclud efortul elevilor şi sunt atractive datoritǎ formelor lor variate (cercuri de lecturǎ, sportive, cultural-ştiinţifice, întâlniri cu scriitori, cluburi de ştiinţǎ, serbǎri şcolare, drumeţii, excursii, tabere, expediţii, Şcoala de Week-End, concursuri, vizionǎri de spectacole, vizite la muzee, biblioteci etc.). De regulǎ, activitǎţile au loc în şcoalǎ şi sunt constituite din cercuri  pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competiţii culturale/ sportive, sesiuni de comunicǎri ştiinţifice, comemorǎri sau festivitǎţi, olimpiade etc. Au caracter formativ-educativ, sunt facultative sau opţionale, cunosc modalitǎţi diferite de finanţare, nu presupun acordarea de note şi evaluarea riguroasǎ, promoveazǎ munca în echipǎ, presupun un demers cross-/trans-/interdisciplinar, sunt dirijate de personal specializat, aflat în strânsǎ legǎturǎ cu pǎrinţii, elevii, organizaţiile socio-culturale sau politice. Conţinutul este organizat pe arii de interes, nu pe ani de studiu sau pe discipline academice.
Valenţele educative ale activitǎţilor nonformale reliefeazǎ relaţia mai destinsǎ, mai apropiatǎ dintre educator şi educat. Chiar dacǎ profesorul conduce întregul demers didactic, elevii se pot manifesta spontan şi liber. Adultul nu îşi impune punctual de vedere, cel mult sugereazǎ, coopereazǎ şi îi sprijinǎ sǎ devinǎ buni organizatori ai propriei activitǎţi. In prim-plan se aflǎ educabilul, în plan secund rǎmânând cadrul didactic, tocmai pentru ca elevul sǎ îşi poatǎ valorifica abilitǎţile organizatorice, de cooperare, de colaborare, de asumare a responsabilitǎţii. Paleta de strategii didactice variate oferǎ elevului şansa de a acumula experienţe de viaţǎ prin contactul nemijlocit cu oamenii, cu fenomenele de culturǎ materialǎ şi spiritualǎ. Educatul devine resursǎ, producǎtor, lider de opinie, cu alte cuvinte participant activ la propria învǎţare.
În vederea creşterii interesului şcolarilor pentru cunoaştere şi a dezvoltǎrii unor trǎiri emoţionale autentice, activitǎţile nonformale trebuie sǎ ţinǎ cont de interesele, înclinaţiile, preocupǎrile, preferinţele elevilor.
Pentru a stimula dezvoltarea cognitivǎ, spiritualǎ, interpersonalǎ şi socialǎ, activitǎţile nonformale, ca şi cele formale, se adapteazǎ cerinţelor individuale ale elevilor, potenţial a cestora.       
Nu putem nega valenţele psihologice ale educaţiei nonformale: individul se adapteazǎ mai uşor cerinţelor ulterioare ale societǎţii, observându-se schimbǎri la nivelul vieţii de familie, a pieţei  forţei de muncǎ, a comunitǎţii, a societǎţii multiculturale şi a globalizǎrii.
Şcoala din zilele noastre nu poate ignora experienţele acumulate de elevi în cadrul acestor activitǎţi. Ca şi educaţia formalǎ, cea nonformalǎ urmǎreşte formarea unor comportamente propice învǎţǎrii continue, chiar şi prin mijloace proprii, achiziţionarea unui volum de informaţii şi transferarea lui în diverse domenii ale cunoaşterii, dezvoltarea gândirii critice, multiplicarea experienţelor pozitive.
În ultimul timp, constatǎm o tendinţǎ de apropiere între educaţia formalǎ şi cea nonformalǎ: prima tinde sǎ devinǎ tot mai flexibilǎ, mai adaptatǎ nevoilor şi motivaţiilor specifice educabililor, în vreme ce a doua se organizeazǎ din ce în ce mai riguros, urmǎreşte o cât mai explicatǎ recunoaştere publicǎ, foloseşte metode deja probate şi recunoscute de specialişti, urmǎreşte asigurarea unei anumite calitǎţi.
Cu toate acestea,  educaţia nonformalǎ îşi are rolul ei, sprijinind eforturile celor care doresc sporirea coerenţei procesului instrutiv-educativ: educaţia permanentǎ şi orientarea prospectivǎ a educaţiei.
 

Bibliografie:

Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Chişinǎu, Ed. Litera Educaţional, 2002.
Lazǎr, V., Cǎrǎşel, A., Psihopedagogia activitǎţilor extracurriculare, Craiova, Ed. Arves, 2007.
Vǎideanu, G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Bucureşti, Ed. Politicǎ, 1988.

 
                                                                      Răducu RUȘEȚ*
                                                                                                      ruset_raducu@yahoo.com
Asistent de cercetare Drd la Facultatea de Istorie și Filosofie
 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
Şcoala Doctorală Istorie. Civilizaţie. Cultură
 
 
Constantin Stere: primii ani și începuturile activității intelectuale
Rezumat
Prezenta cercetare istorică, intitulată Constantin Stere: primii ani și începuturile activității intelectuale îşi propune evocarea anumitor aspecte biografice şi publicistice din activitatea scriitorului, gazetarului şi omului politic Constantin Stere. Acest demers biografico-intelectual şi reconstituire diacronică a personalităţii basarabeanului Constantin Stere are ca obiectiv să readucă în vizorul istoriografiei actuale o expunere a primilor ani din viață celui care a transmis în Basarabia concepția unei ideologii culturale și identitare românești. 
 
Cuvinte-cheie: biografii, identitate națională, personalități, intelectualitate românească, cultură.
 
Constantin Stere s-a născut la data de 14 noiembrie 1865, în localitatea Cerepcău-Soroca, într-o familie de moşieri cu tradiţie istorică venită din Botoşani. Stabilit la Cerepcău, bunicul lui Constantin Stere, Ştefan Stere, era deţinătorul unor domenii întinse, locuri unde a copilărit nepotul său. Bunicul îi lasă tatălui său, Iorgu Stere, moştenire numeroase moşii. Şi mama lui, Pulcheria (Tulcheria Fedorovna) provenea dintr-o familie de moşieri, primii ani de viaţă fiind petrecuţi la Cerepcău, loc unde primeşte o educaţie în spiritul obiceiurilor şi tradiţiilor din acea perioadă. Familia Stere a avut patru copii, Constantin Stere fiind al treilea copil. Aşa cum susţine Virginia Muşat, dar cum se poate observa şi în romanul În preajma revoluţiei, copilăria lui a fost marcată de lipsa de afecţiune a mamei sale, acest lucru ducând la o apropiere a tânărului Constantin Stere de oamenii simpli din popor, se împrieteneşte cu copiii ţăranilor. Dragostea maternă a fost canalizată către doica care l-a crescut. Viitoarea sa ideologie, poporanismul, se dezvoltă încă din această perioadă fragedă, fiind de acum afectat de nedreptăţile aduse oamenilor din mediul rural. Această atracţie a lui Stere pentru ţărănime era dezavuată de părinţii săi, fapt care ducea la pedepse şi admonestări, fiind oprit în nenumărate rânduri să se joace cu fiii sătenilor. Contextul oferit de satul natal prin desele întâlniri cu ţăranii, timpul petrecut la câmp, dragostea pentru pământul strămoşilor, toate acestea fiind metamorfozate în formarea viitorului scriitor şi om politic de mai târziu. Fiind dintr-o familie înstărită, Constantin Stere îşi permite un profesor particular, urmând pensionul sub îndrumarea pastorului Faltin. Studiile şi le continuă la Chişinău, loc unde este înscris la o şcoală de băieţi, unde învaţă limba germană. Promovează cu succes examenul în urma celor doi ani de studiu, iar în timpul studiilor liceale se familiarizează cu literatură rusă şi noile curente de gândire (narodnicismul, marxismul), fiind în această perioadă atras de studiul limbilor clasice.
Încă din liceu citeşte atât operele permise (Puşkin, Gogol ș.a.), cât şi literatura interzisă (Turgheniev, Goncearov, Tolstoi, Dostoievski, etc). Acest tip de literatură era cenzurată pe motivul că ar duce la concretizarea unor manifestări anarhice, dar cu toate aceste constrângeri tinerii liceeni, printre care se afla şi Stere, îşi procurau astfel de cărţi pe ascuns, de la biblioteci. După această perioadă de formare, Constantin Stere, alături de alţi tineri care prefigurau viitoarea intelectualitate, este ales să facă parte din Partidul Narodna Volia (Voinţa Poporului). În acest interval cronologic se dezvoltă viitoarea sa ideologie politică şi resentimentele antiţariste. Anii de liceu au fost favorabili pentru formarea sa intelectuală, gândirea sa fiind un mixaj cultural între operele lui Kant, literatura rusă, materialismul dialectic al lui Marx şi Engels, adoptând câte ceva din aceste curente şi idei filosofice, îmbrăţişând romantismul specific perioadei, iar toate aceste idei de gândire se pot observa în ideologia poporanistă. După ce promovează examenul de maturitate (Bacalaureatul), în 1886 Constantin Stere merge la Odessa pentru a-şi continua formarea intelectuală. Acesta este momentul când Stere are primele iniţiative politice, viitorul profesor și om politic aderă la organizaţia nihilistă a tinerilor, promovând totodată concepţii şi idei antidinastice. Datorită calităţilor sale de mare orator, ţine un discurs public muncitorilor din Odessa, acest lucru ducând la o atmosferă cu o puternică încărcătură socială şi mesajul lui Stere fiind primit cu entuziasm de muncitori. Devenind o prezenţă incomodă, Constantin Stere este pus sub urmărire, iar în cele din urmă este arestat în anul 1883, la vârsta de 18 ani.
 
Concluzii:
 
            Prin actualul demers istorico-biografic am adus în siajul cercetării științifice o prezentare diacronică a primilor ani de existență ai marelui ideolog de mai târziu, toate acestea metamorfozate în cele dintâi inițiative culturale și identitar-politice din Basarabia. Finalizăm excursul nostru referitor la viaţa şi activitatea lui Constantin Stere, afirmând că acesta a reprezentat o personalitate a cărui contribuţie merită valorificată şi pusă în circuitul istoriografic alături de alte nume importante din epoca sa. Ridicat la rangul de simbol de unii, criticat de alţii, Constantin Stere reprezintă prototipul intelectualului militant pe scena mişcării naţionale româneşti, a cărui activitate nu trebuie omisă.        
Putem concluziona că personalitatea lui Constantin Stere, prin contribuţia sa în plan politic, cultural, publicistic şi literar trebuie amintită şi pusă în valoarea, aducând reale contribuţii social- democraţiei româneşti, alături de Alexandru Dobrogeanu Gherea şi Constantin Rădulescu Motru.
 
*(Phd. to Doctoral School History. Civilization. Culture at Babeş Bolyai University, 1, M. Kogălniceanu St., Cluj-Napoca; e-mail: ruset_raducu@yahoo.com. This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research and Innovation CNCS-UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2014-4-0263.)
 
Bibliografie:
 
•  Muşat, Virginia,  Constantin Stere: scriitorul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
•  Predescu, Lucian,  Enciclopedia României Cugetare, Editura SAECULUM I. O., Bucureşti, 1999.
•  http://www-.dreptonline-.ro/personalitati/-detaliu_personalitate-.php-?id-_personalitate=8 la
10.08.2016.
•   http://www.istoria.md/articol/585/Constantin_Stere,_biografie la 10.08.2016.

http://www.timpul.md/articol/%28personalitatea-zilei%29-constantin-stere-un-patriot-activ-47-9-00.html la-10-.08-.2016.
Brîndușa Covaci*, Roxana Paraschiv**
E-mail: covaci.papers@gmail.com
*Academia Română-Institutul de Economie Mondială
**Institutul Teologic Adventist
 
Finanțarea proiectelor de protecție a mediului în România.
Considerații din sectorul deșeurilor neferoase
 
Rezumat:
Articolul prezintă strategii de management și finanțare pentru industria metalelor neferoase din România. Proiectele dedicate acestei industrii se subscriu în categoria extinsă a celor din industria prelucrătoare, care, prin prisma protejării mediului înconjurător, ocupă poziții din ce în ce mai importante în societatea actuală. În lucrare sunt prezentate succint importante linii de finanțare din România aferente protecției mediului, în special cele aferente Programului Operațional Infrastructură Mare 2014-2020.
            Cuvinte cheie: managementul proiectelor, protecția mediului, industria de metale neferoase
 
  1. Considerații privind protecția mediului în România prin managementul proiectelor
Proiectele de mediu urmăresc prevenirea și combaterea poluării, respective utilizarea rațională a resurselor și deșeurilor. Prin Criteriile de la Copenhaga, România precum și celelalte state componente ale Uniunii Europene, realizează o serie de măsuri menite să asigure protecția mediului. Una dintre cele mai importante coordonate ale protecției mediului în România este finanțarea națională și internațională a proiectelor dedicate acesteia. Acest fapt se stipulează expres în acquis-ul comunitar. ”Transpunerea în practică a capitolului privind protecţia mediului din cadrul acquis-ului impune statelor candidate să adopte o legislaţie-cadru, să accepte prevederile convenţiilor internaţionale, să protejeze biodiversitatea, să adopte standardele privind produsele şi să ia masuri care să asigure reducerea poluării la nivel naţional, transfrontalier şi global.”
România, prin instituțiile abilitate, face progrese considerabile în direcția finanțării programelor și proiectelor dedicate mediului înconjurător. Instituțiile responsabile pentru aceste programe și politici sunt Parlamentul României și Guvernul României, în special prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP). MMAP coordonează direct strategiile de mediu prin inițierea și implementarea de măsuri specific. Prin multitudinea de direcții, departamente și servicii din cadrul MMAP dedicate mediului, România asigură sustenabilitate politicilor și programelor dedicate biodiversității. O atenție deosebită este acordată și cercetării dedicate asigurării unui mediu înconjurător sustenabil, prin instituțiile de cercetare-dezvoltare aflate în subordinea Academiei Române, dar și în subordinea altor instituții, respectiv Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului (INCDM - ICIM), Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare Marină Grigore Antipa (INCDM), Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare “Delta Dunării” (INCDD) şi Institutul Naţional de Meteorologie, Institutul Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor, etc. Și alte ministere, cum ar fi de exemplu Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, participă la dezvoltarea politicilor și programelor destinate protejării mediului înconjurător. Instituțiile amintite colaborează permanent în vederea asigurării fondului legislativ aferent mediului înconjurător.
Taxonomia politicilor de mediu este complexă asigurând atât legislația aferentă mediului înconjurător, cât și pe cea dedicată finanțării proiectelor de mediu. La baza strategiei naționale pentru protecția mediului se află câteva documente de maximă importanță, precum Planul Național de Acțiune 2016-2020 privind schimbările climatice, Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă 2013-2020-2030, Ordonanța 195/2005 privind protecția mediului (cu modificările și completările ulterioare), Ordonanța 196/2005 privind fondul pentru mediu (cu modificările și completările ulterioare), Legea 132/2010 privind colectarea selectivă a deșeurilor în instituțiile publice (cu modificările și completările ulterioare), Legea 211/2011 privind regimul deșeurilor (cu modificările și completările ulterioare), HG 1037/2010 privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice, HG 1132/2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi acumulatori, precum și alte programe și proiecte strategice din domeniul socio-economic și educațional referitoare la mediu, etc.

 
  1. Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, suport pentru mediu
Cele mai importante surse de finanțare pentru mediu sunt alocate prin fondurile structurale și de coeziune. În perioada de programare 2007-2013 acestea au fost implementate sub denumirea de Programul Operațional Sectorial Mediu. În prezent, România aplică proiectele de mediu sub tutela Programului Operațional Infrastructura Mare (POIM), care are drept ”obiectiv global dezvoltarea infrastructurii de transport, mediu, energie şi prevenirea riscurilor la standarde europene, în vederea creării premiselor unei creşteri economice sustenabile, în condiţii de siguranță şi utilizare eficientă a resurselor naturale”.
Prin cele șase axe prioritare destinate mediului, din totalul de opt aferente POIM, România demonstrează că a înțeles și aplică lecțiile de bună practică în domeniul mediului încojurător. În perioada de programare 2014-2020, axele aferente mediului, schimbărilor climatice, enegieie curate și eficienței energetice sunt:
- Axa prioritară 3: ”Dezvoltarea infrastructurii de mediu în condiții de management eficient al resurselor”, prin care se finanțează investițiile în sectorul deșeurilor. Prin obiectivele acestei axe se urmărește ”reducerea numărului depozitelor neconforme şi creșterea gradului de pregătire pentru reciclare a deșeurilor în România și reciclarea deșeurilor”.
- Axa prioritară 4: ”Protecția mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calităţii aerului şi decontaminare a siturilor poluate istoric”, care finanțează investițiile privind ”protejarea și refacerea biodiversității și a solurilor și promovarea unor servicii ecosistemice, inclusiv prin Natura 2000 și de infrastructură ecologică”4.
- Axa prioritară 5: ”Promovarea adaptării la schimbările climatice, prevenirea şi gestionarea riscurilor”, prin care se finanțează ”sprijinirea investițiilor pentru adaptarea la schimbările climatice, inclusiv abordări bazate pe ecosistem”.
- Axa prioritară 6: ”Promovarea energiei curate şi eficienței energetice în vederea susținerii unei economii cu emisii scăzute de carbon”, care finanțează ”promovarea producerii și distribuției de energie derivate din surse regenerabile”.
- Axa prioritară 7: ”Creşterea eficienţei energetice la nivelul sistemului centralizat de termoficare în oraşele selectate”, prin care se finanțează ”sprijinirea eficienței energetice, a gestionării inteligente a energiei și a utilizării energiei din surse regenerabile în infrastructurile publice, inclusiv în clădirile publice, și în sectorul locuințelor”.
- Axa prioritară 8: ”Sisteme inteligente şi sustenabile de transport al energiei electrice şi gazelor naturale”, care finanțează ”îmbunătățirea eficienței energetice și a securității aprovizionării prin dezvoltarea unor sisteme inteligente de distribuție, stocare și transport al energiei și prin integrarea descentralizării producției de energie din surse regenerabile”.
 
3. Finanțarea reciclării corespunzătoare a deșeurilor neferoase
            Finanțarea reciclării corespunzătoare a deșeurilor neferoase se face printr-o multitudine de fonduri și programe, în lucrarea de față POIM ocupând locul central. POIM este un fond de provenință europeană, dar și la nivel național deșeurile reprezintă o problemă de finanțare. Guvernul României, prin ministerele enumerate anterior, oferă finanțare pentru reciclarea deșeurilor, în speță a celor neferoase. Actorii din industria deșeurilor neferoase pot alege, din multitudinea axelor enumerate anterior, să acceseze finanțarea proiectelor proprii prin intermediul obiectivului specific 3.1. din cadrul POIM, și anume ”Reducerea numărului depozitelor neconforme şi creşterea gradului de pregătire pentru reciclare a deşeurilor în România”. Pentru perioada 2014-2020 acest obiectiv strategic are alocată o sumă de aproximativ 351.857.279 Euro, Comisia Europeană acoprind 299.078.687 de Euro și statul român 52.778.592 de Euro.
În România finanțarea din domeniul protecției mediului a crescut considerabil în ultimii ani. Necesitatea finanțării s-a impus ca urmare a dificultăților în colectarea, depozitarea și reciclarea deșeurilor. Problema cea mai stringentă o reprezintă existența numeroaselor depozite necorespunzătoare. Conform Tratatului de Aderare, România trebuie să reducă până în 2017 aproximativ 63 dintre acestea. Prin același document, România și-a mai asumat că, tot până în 2017 în raport cu 1995, va reduce cu 35% cantităţile de deşeuri biodegradabile, adică cu aproximativ 1.680.000 tone. Rata de depozitare a deşeurilor municipale, de aproximativ 78,7%, excede rata din multe state europene. De asemenea, rata de reciclare din deşeurile municipale este de 1,3%, iar ”gradul de conectare a populaţiei la serviciile de salubritate era de aproximativ 76% (90% în mediul urban şi 59% în mediul rural) la nivelul anului 2012. Prin urmare, este necesară modernizarea infrastructurii existente și acoperirea colectării separate în toate județele pentru a se îndeplini, pe de o parte, obiectivele stabilite în Directiva-cadru privind deșeurile și Directiva privind depozitele de deșeuri”.
Pentru atingerea obiectivelor amintite mai sus, Comisia Europeană a impus următorii indicatori de program, care să fie atinși obligatoriu de către România: indicatori de rezultat, respectiv cantitatea de deşeuri biodegradabile depozitată și rata de reciclare a deșeurilor menajere și similare, și indicatori de realizare imediată, respectiv deșeuri solide: capacitate suplimentară de reciclare a deșeurilor, capacitate suplimentară de recuperare deşeurilor (exclusiv reciclare) și depozite de deșeuri neconforme închise/reabilitate.
Proiectele din domeniul deșeurilor, în speță neferoase, trebuie să fie bine fazate, urmărindu-se consolidarea şi dezvoltarea sistemelor integrate de management al deşeurilor. Proiectele trebuie să cuprindă un studiu de fezabilitate, actualizat în funcție de ultimele informații în domeniu; o analiză cost-beneficiu, care să ia în calcul cât mai multe variabile pentru reducerea eventualelor riscuri și o analiză de impact asupra mediului, care să fie însoțită de acordul de mediu, avizul Natura 2000 și de autorizațiile de construcție (dacă este cazul).
În caadrul acestor proiecte activitățile care sunt eligibile fac referire la:
- implementarea sistemelor de colectare selectivă;
- construcţia de instalații de transfer și valorificare/tratare, inclusiv platforme de compostare şi unități de compostare individuală;
- construcţia de staţii sortare și de tratare mecano-biologică etc.;
- închiderea și reabilitarea de depozite neconforme,  inclusiv a sistemului de colectare a levigatului, a sistemului de extragere a biogazului;
- deschiderea/extinderea de noi depozite;
- asistenţă pentru managementul proiectelor, supervizare și publicitate (inclusiv conştientizarea publicului);
- consolidarea capacităţii instituţionale a beneficiarilor în domeniul sistemelor integrate de management al deşeurilor, ca parte integrantă a proiectelor individuale (întărirea capacității instituționale a beneficiarilor prin organizarea sesiunilor de instruire/training, inclusiv “on the job training” în sectorul de management integrat al deșeurilor (studiu de fezabilitate, analiza cost beneficiu, evaluarea impactului asupra mediului, evaluarea aplicațiilor de finanțare, gestionarea nămolului, etc.
În cadrul aceleiași operațiuni statul roman acordă și un Ajutor de stat, care vine în întâmpinarea Deciziei Comisiei Europene din 20 decembrie 2011 privind aplicarea articolului 106 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în cazul ajutoarelor de stat sub formă de compensații pentru obligația de serviciu public acordate anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general (2012/21/UE).
Oricare ar fi modalitatea de finanțare, România mai are de realizat pași considerabili în direcția tratării corespunzătoare a deșeurilor, în speță neferoase. În consecință atragere tuturor sumelor din cadrul Programului Operațional Infrastructură Mare 2014-2020 este imperios necesară.
 
Bibliografie:

 
  1. Eugen Străuțiu (coord.) (2011), Politici și programe de mediu în România și în lume, Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, capitolul Iulia Crăciun, Politici de mediu în România;
  2. POAT 2007-2013 (2015), Planul Național de Acțiune 2016-2020 privind schimbările climatice – Versiunea 1, document realizat în cadrul Acordului pentru servicii de asistență tehnică pentru „România: Programul privind schimbările climatice și creșterea economică cu emisii reduse de dioxid de carbon” finanțat prin Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
  3. POIM 2014-2020 (2014), http://www.fonduri-ue.ro/poim-2014;
  4. Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020 (2014), Ghidul Solicitantului, Axa Prioritară 3: Dezvoltarea infrastructurii de mediu în condiții de management eficient al resurselor, Obiectivul Specific 3.1: Reducerea numărului depozitelor neconforme şi creşterea gradului de pregătire pentru reciclare a deşeurilor în România;
  5. Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020 (proiect, versiunea 2) - Rezumat pentru cetăţeni, septembrie 2014;
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one