ISSN 2457-8428 
 ISSN–L 2457-8428

Numarul Curent

                                                                      Răducu RUȘEȚ[1]
                                                                                                   e-mail: ruset_raducu@yahoo.com
Asistent de cercetare Dr. la Facultatea de Istorie și Filosofie
 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
Şcoala Doctorală Istorie. Civilizaţie. Cultură
  
Bătălia de la Păuliș:
Amintiri de pe front relatate de Grigore Săvulescu
(25 ianuarie 1923- 1993)
 
Rezumat:
 
         Actuala cercetare, intitulată Bătălia de la Păuliș: Amintiri de pe front relatate de Grigore Săvulescu, își propune să recupereze istoria acelor zile de tensiuni și schimbări sociale în care elevii militari de la Radna au scris istorie prin faptele de arme și dăruirea cu care au luptat pentru eliberarea Ardealului de Nord. După cum putem observa, în această lucrare vom aborda un subiect de istorie militară din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, care este în același timp și un subiect de istorie locală și familială.
 
Cuvinte cheie: armată, amintiri din tranșee, front, război, tactică militară, instrucție.
 
Grigore Săvulescu a fost elev al Școlii Militare de Subofițeri care a luptat pe front în Detașamentul Păuliș. În acea perioadă în școlile militare de subofițeri se încorporau numai cei care aveau terminat liceul și Școlile de Arte și Meserii. Grigore Săvulescu s-a născut pe 25 ianuarie 1923, în orașul Târgu Jiu, a absolvit primele 7 clase la Drăgoieni, a făcut Școala de Arte și Meserii la Târgu Jiu, școală unde în acea perioadă se învăța limba germană, limbă pe care  dealtfel o vorbea foarte bine. Acest lucru l-a ajutat să se înțeleagă cu refugiații polonezi care au fost duși la Târgu Jiu și cărora le cumpăra mâncare. De asemenea, pentru a se întreține în școală a fost nevoit să lucreze în primii doi ani la o florărie, livrând flori oamenilor bogați și confecționând aranjamente florale la petrecerile acestora, ulterior, în următorii doi ani a lucrat la un atelier de fierărie (în acea perioadă Școala de Arte și Meserii era de patru ani). După terminarea școlii, la vârsta de 20 de ani, a fost încorporat și trimis la Școala Militară de Subofițeri de la Radna (Jud. Arad). Din anul 1943 au început pregătirea militară, de la instrucția de bază, până la cea cu plutonul, sub directa supraveghere a consilierilor militari germani care erau în acea perioadă în școală. Instrucția de multe ori era foarte dură, deoarece pretențiile consilierilor erau foarte mari, un exemplu ar fi ca atunci când aceștia se târau pe câmpul de instrucție, la patru cartușe de manevră, unul era real, acestea erau trase pe deasupra elevilor. De asemenea, în acea perioadă era o mândrie ca la capelă cât și în jurul petlițelor să porți șnurul galben, simbolul că erai elev militar și nu soldat la trupă. Pe timpul când făceau planton, în dormitor, din tot plutonul un singur elev avea ceas de mână, și acesta era agățat lângă sobă, pentru a se face schimbul la timp. La instrucție, după parcurgerea pregătirii individuale, s-a trecut la instrucția cu grupa și plutonul, exersându-se foarte mult atacul de pe baza de plecare, deoarece după cum știm, doctrina germană se baza mai mult pe ofensivă. Instrucția fiind regulamentară, intensivă, cu multe trageri atât dimineața, cât și după-amiaza, deoarece pretențiile consilierilor germani la elevi erau ridicate, în concepția acestora formau cadre militare active sau viitori comandanți, pentru că în timpul războiului puteai trece din corpul subofițerilor în corpul ofițerilor dacă aveai veleități de comandant sau făceai fapte de vitejie. În urma fiecărui program de instrucție, atât că o făceau dimineața sau seara, când se începea iarăși instrucția, ținuta trebuia să fie curată și bocancii lustruiți, chiar dacă la instrucția executată anterior se murdărise în urma salturilor executate, asta însemna disciplină și ordine, acest lucru era insuflat atât de ofițerii români, cât și de cei germani. Ca educație militară, consilierii germani niciodată nu făceau observații ofițerilor români în fața elevilor, dar în schimb pe elevi, pentru a-i abiționa niciodată nu le spuneau că e bine, chiar dacă de multe ori ieșea foarte bine. De aceea și după război, multe din regulamentele germane, mai ales cel al tragerii, au fost folosite la instrucția armatei române. În ceea ce privește învoirile, se respecta programul ca duminica cei mai merituoși elevi să plece în oraș, după ce erau foarte atent verificați la ținută. Elevul Săvulescu Grigore nu a cerut învoire niciodată, chiar dacă era un foarte bun trăgător la pușca mitralieră și s-a remarcat și la instrucție, acest lucru fiind sesizat și de comandantul școlii, vrând să-l recompenseze acesta a refuzat, spunând că solda îi ajunge numai pentru a cumpăra ustensile pentru igiena individuală. În urma unor activități desfășurate în timpul liber și a rezultatelor de la instrucție, comandantul l-a recompensat cu două zile de permisie, realizând că nu are timp să plece acasă, și-a petrecut timpul liber în localitate, în prima fază a refuzat spunând că nu are bani și a primit o primă de 200 de lei. Într-o dimineață a fost chemat la comandant și a fost anunțat că părinții lui au murit, primind trei zile de permisie. A ajuns în Târgu Jiu, unde în casă a găsit o familie de basarabeni, înțelegându-se cu aceștia să rămână în casă și să aibă grijă de gospodărie, apoi și-a înmormântat părinții (care au murit la o zi diferență unul de celălalt) și a plecat spre școală. Pe timpul deplasării trenul a fost bombardat, linia distrusă, iar acest lucru făcând ca sosirea lui la școală să fie cu 48 de ore întârziere. Dar de fiecare dată, în fiecare gară i s-a ștampilat ordinul de serviciu și i s-a menționat faptul că au fost bombardate trenurile cu care se deplasa.
Când a ajuns la poarta școlii a aflat că e dat dezertor și a fost dus la corpul de gardă, nefiind lăsat să-și ducă bagajul în dormitor, în serviciu fiind chiar colegii lui. A doua zi a fost dus la comandantul școlii și justificându-și întârzierea, i s-a permis reluarea activității. După parcurgerea etapelor de instrucție colectivă, instrucție pe care s-a pus un mai mare accent, în preajma datei de 23 august 1944, când armata română a întors armele, consilierii germani au fost nevoiți să plece, elevii i-au însoțit până în afara pozițiilor, s-au salutat și consilierii germani au spus că sunt foarte bine instruiți și nu ar vrea să se întâlnească pe câmpul de luptă. Din escortă a făcut parte și elevul Săvulescu Grigore ca vorbitor de limbă germană. Când li s-au percheziționat birourile consilierilor germani, s-a găsit foarte mult armament și muniție. 
Au primit ca misiune să oprească înaintarea trupelor hortyste în zona Ghioroc-Păuliș, iar plutonul a fost trimis în poziție înaintată, într-un sat de țigani unguri. Era o noapte ploioasă, iar aceștia nu i-au lăsat să se adăpostească în casele lor, de ploaie, au urmat niște replici dure, iar țiganii în timpul nopții au fugit la hortyști spunându-le unde sunt pozițiile românești, în cele din urmă trupele hortyste au atacat în forță satul, elevii fiind nevoiți să se retragă sub ploaia de gloanțe și de schije. La un moment dat, elevul Săvulescu vede cum cade colegul lui de origine sârbă care avea înălțimea 1, 90 m și aproximativ 90 Kg, dar străbunicul meu realizează că poalele mantalei sale sunt ciuruite de gloanțe, dar niciun glonț nu l-a rănit, chiar dacă el avea doar 70 de Kg și 1, 65m, îl ia pe coleg în spate și fuge cu el spre pozițiile proprii, strigând la colegi să-l acopere. Hortyștii sunt opriți, iar elevii sunt chemați și primesc o nouă misiune de a ocupa un punct de sprijin în flancul drept al școlii. Luptele încep, la un moment dat se încearcă o contraofensivă pentru a respinge atacul hotyst, în momentul în care comandantul lui de pluton se ridică pentru a pleca la atac, este lovit în cap de o grenadă și moare, se ordonă menținerea pozițiilor, hortyștii fiind  încă o dată respinși. Hortyștii au încercat de multe ori să cucerească pozițiile românești. Plutonul din care făcea parte elevul Săvulescu, având muniție, a executat foc până când lanul de porumb din față a fost pus la pământ, nemairămânând nici un porumb în picioare, realizează că au rămas dintr-un pluton doar 7 elevi, ceilalți fiind morți, gărzile patriotice trimise ca întărire au fugit. Cei 7 elevi și-au adunat muniția și armamentul, au încărcat toate încărcătoarele și au răspuns cu foc, tinând pe loc trupele hortyiste care atunci au crezut că au în față o subunitate mult mai mare, acest lucru fiind aflat ulterior. Pentru a nu-și da seama că dintr-un pluton au mai rămas doar 7 elevi, Săvulescu Grigore trage cu pușca mitralieră de pe poziția fiecărei grupe, schimbând locul la fiecare trei încărcătoare, deoarece asupra puștii mitralieră, fiind o armă puternică, se trăgea uneori chiar și cu tunul anticar. Lăsându-se seara și în urma unor recunoașteri făcute de colegii săi, realizează cu sunt înconjurați de armata germano- hortystă. Seara își încarcă toți elevii încărcătoarele, își iau muniție și grenade, știind unde se află pozițiile românești, încearcă ieșirea din încercuire, profitând și de întunericul nopții. Trecând printr-un teren cu dovleci, aceștia taie dovlecii în două, camuflându-se, punând în cap și pe corp. Datorită nivelului de instruire ridicat și a unei foarte bune pregătiri fizice, au parcurs distanța de 4 Km mergând târâș pe burtă, o deplasare foarte grea, fiind foarte atenți la teren. Acest lucru i-a salvat, la un moment dat o patrulă hortystă a trecut la o jumătate de metru de ei, nedescoperindu-i. Spre dimineață au ajuns la albia unui râu, continuând deplasarea s-au pomenit cu o rafală de armă automată spre ei și o somație românească. Spunându-și numele și ridicând mâinile s-au apropiat și au fost luați și duși pentru interogatoriu, bineînțeles pentru a fi recunoscuți a trebuit să se bărbierească deoarece într-o săptămână le crescuse barba foarte mare, datorită stresului și nesomnului.
Astfel, la interogatoriu au spus cum au rezistat pe poziții, cum comandantul lor a fost omorât, cum au primit ca întăriri gărzi patriotice și aceștia au plecat, și modul cum s-au retras fiind felicitați pentru ingeniozitate. Fiind verificați și recunoscuți, au fost repartizați la alte subunități din școală și au continuat luptele până la graniță, unde au primit ordin să se retragă în școală. Odată ajunși în școală, de pe front, li s-au schimbat ținutele și au trecut la refacere, iar comunitatea locală, în semn de prețuire a dat un bal în cinstea elevilor, unde aceștia au trebuit să arate impecabil. Tot prin Radna au trecut trupele sovietice, elevii școlii militare executând serviciu de patrulă în localitate, de multe ori predând soldați ruși, beți la comenduire. În timpul unei patrulări, un soldat rus care consumase prea multă pălincă, fiind soldat eliberator, i-a ordonat elevului sergent Săvulescu Grigore să-i dea mantaua (davai manta), acesta a început să se dezbrace și să ascundă automatul pe partea unde avea însemnele de patrulă. În momentul în care rusul a realizat că are de a face cu o patrulă românească, a încercat să fugă, străbunicul meu a pus mâna pe el și în încăierare l-a aruncat în apă, soldatul rus fiind prins și predat șefilor săi. După terminarea războiului a primit repartiție la Batalionul de Vânători de Munte de la Petroșani, ca subofițer, cu opțiunea de a pleca din armată dacă dorește. A ales viața civilă. Mulți dintre colegii săi au ajuns colonei și generali, probabil datorită experienței acumulate pe câmpul de luptă. La trecerea în rezervă s-a angajat la uzinele Sadu unde și-a cunoscut viitoarea soție, Elisabeta, a perfectat actele casei, refugiații basarabeni plecând imediat după 23 august 1944. Fiind o fire evlavioasă, când s-a terminat războiul s-a dus la mânăstirea Lainici unde a cerut iertarea păcatelor pentru faptele comise în război, preotul duhovnic a spus că toate acestea i se iartă pentru că au fost săvârșite pentru o cauză nobilă. A lucrat la Sadu până la pensie, povestind toate aceste întâmplări tatălui meu, când acesta a ales cariera militară și de multe ori realizând că nu e nicio diferență între modul de instruire de atunci și cel prezent. Străbunicul meu s-a stins din viață în anul 1993, în urma unei lupte cu o boală incurabilă, cancerul, luptă pierdută, fiind înmormântat în Târgu Jiu. Cum înaintașii săi au scris la Mărășești Pe aici nu se trece, elevii Școlii Militare au subscris la Păuliș, Nici pe aici nu se trece[2].                               
Concluzii:
 
            Prin actuala cercetare de istorie militară am încercat să evidențiem și să punem în valoare rolul și contribuția elevilor militari de la Școala Militară de Subofițeri de la Radna, care în acele zile de foc ale lunii septembrie 1944 au scris istorie pe câmpul de onoare prin faptele de vitejie și entuziasmul specific vârstei. Detașamentul Păuliș constituit din elevii Școlii Militare de Subofițeri de la Radna a rămas în istorie prin aportul pe care l-a adus în timpul luptelor din vestul țării, din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Astfel, în zilele de 11-20 septembrie 1944, elevii militari (niște copii) au apărat defileul Mureșului și al Crișului, de armata aliată germano-hortystă. Aliniamentul de apărare era constituit din localitățile Ghioroc-Miniș-Cuvin-Păuliș, iar în această zonă de conflict elevii militari ai Detașamentului Păuliș au scris cu sânge că Nici pe aici nu se trece.
              
Bibliografie:
 
• Interviu despre Bătălia de la Păuliș, luat lui Rușeț Septimiu Eugen (Cpt. în rezervă) în data de 20.11.2016, ora 10:00.
 

[1] Phd. to Doctoral School History. Civilization. Culture at Babeş Bolyai University, 1, M. Kogălniceanu St., Cluj-Napoca; e-mail: ruset_raducu@yahoo.com. This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research and Innovation CNCS-UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2014-4-0263.  
 
[2] Amintiri de pe front relatate de Săvulescu Grigore, tatălui meu, Rușeț Septimiu Eugen când acesta era elev în Școala Militară 1986-1989. Aceste întâmplări de arme din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial și redate în prezentul articol, reprezintă povestirile străbunicului meu transmise viitorului ofițer, povestiri care fac parte din memoria colectivă a combatanților de pe front și care nu trebuie uitate. Memoriile transmise pe cale orală despre front, pregătirea de luptă, atac, greutățile luptei, merită amintite și consemnate alături de faptele de arme ale camarazilor săi.  
                                                                         Drd. Voicu Daniel
e-mail: dv_danielvoicu@yahoo.com
                                                   Universitatea Transilvania Brașov,
Facultatea de Litere
 
 
Tristan Tzara – Esență și aparență în discursul poetic
Rezumat:
Imaginea culturală a scriitorului din perioda avangardistă este constituită și prin prisma naturii subiectului creator. Acesta, deși nu apare în mod evident poate fi reperat din anumite unghiuri. Astfel, și în cazul lui Tristan Tzara, eul nu se detașează în mod decisiv de persoana autorului, astfel că în operă putând fi descifrate anumite aspecte ce țin de biografie, fie de contextul istoric sau etnie.
 
Cuvinte cheie: manifest, discurs, exil, eul, biografie

     Depăşind fazele de început, Tristan Tzara va urca treptele succesului în mod rapid, bucurându-se de faimă şi consacrându-se ca promotorul mişcării dadaiste. Odată cu naşterea dadaismului, Tzara nu va avea parte de timp de pierdut, el făcând o serie de călătorii, tot legate de mişcarea dada, în Paris, Germania, Italia, New York. Afirmarea sa culminantă s-a datorat scrierilor sale ca ,,La premiere aventure celeste de M. Antipyrine (1916)”, ,,Vingt-cing poemes(1918)”, ,,Le coeur a gas(1922)”, ,,Sept manifestes dada(1924).”
    Trebuie spus că dadaismul se defineşte nu numai ca şi o revoltă împotriva literaturii, ci şi împotriva unui mod de viaţă, a unui tip de societate. Legate de activitatea lui Tristan Tzara, de întreţinerea cultului dadaist, acesta s-a făcut şi prin prezenţa unor manifeste scrise chiar de poet. Spre surprinderea tuturor, manifestele dadaiste deturnează atenţia cititorului în loc să o centreze, condamnă clişeele din artă şi surprinde mereu prin decovenţionalizarea limbajului. Fiind de natură antiprogramatice şi antidoctrinare, anti-manifestul dada ,,va reprezenta un mod de existenţă, o filozofie a acţiunii negatoare şi autodelegitimante[1]. Separat temporar de funcţia sa de reflectare a mişcării dadaiste, se poate vedea în aceste manifeste şi o altă pistă de interpretare a acestora, ţinând cont că manifestul dadaist nu este doar ,,o formă de răspuns la deziderate socio-morale şi culturale, scrierea lui fiind motivată mai mult de voinţa de a trezi conştiinţă decât de dorinţa de a impune prin el o doctrină estetică sau politică.”[2]. Plecând de la premisa că atunci când manifestele nu vor mai avea ce să nege, vor trece la propria abolire, acest lucru arătând decadenţa puterii de acţiune a acestora şi în acelaşi timp marcând o delimitare clară între manifest şi creator, la care se adăugă şi tonul de imn pe care manifestele îl cânta pentru trezirea conştiinţelor, acestea trebuie conectate la un demers investigativ al laturii pragmatico-lingviste a discursului, observaţie pe care o face şi Henri Behar.[3]
     Înainte oricărei aprofundări a acestei interrelaţii, se impune o observaţie de natură regizorală, dacă se poate spune aşa, în legătură cu aceste manifeste, care înainte de a fi publicate erau citite în public. De aici va rezulta şi asocierea noţiunii că manifestul dada este un discurs. Legat de discurs trebuie spus că acesta este marcă a subiectivităţii, evidenţiată prin anumiţi indici ca aici, acum, eu, voi la care se adăugă indubitabila  afirmaţie a lui Genette care consideră că << în discurs, cineva vorbeşte, iar situarea sa în actul vorbirii este centrul semnificaţiilor cele mai importante.>>[4]     
     Trăgând o concluzie preliminară a afirmaţiilor enunţate mai sus, cu siguranţă că se detaşează persoana şi vocea lui Tristan Tzara, ca autor al acestor discursuri, care înainte de a se transforma în materiale scrise, erau citite publicului. Prin această serie de metamorfozări, manifestele lui Tristan Tzara sunt în acelaşi timp ,,formă perfectă a discursului, în care poetul vorbeşte direct în numele lui propriu, fără vreun intermediar care ar putea fi ziarul sau cartea.[5]. Mergând pe aceleaşi urme care se regăsesc şi la Fundoianu, Tzara face un joc la dublu, în sensul că el protestează împotriva tradiţiilor osificate care îl condamnă la statutul de poet necunoscut, exilat la marginea societăţii, dar în acelaşi timp îşi arogă funcţia de portavoce a unei mulţimi: ,,Tzara se desemnează fizic atenţiei spectatorului şi, nemulţumit să incarneze eul oratorului, identifica mulţimea anonimă cu el însuşi. Altfel spus, el se vrea, în acelaşi timp, unic şi multiplu, reflecţie şi oglinda a publicului pentru care este, într-un fel, conştiinţa care acţionează.[6] Mutatis mutandis, scopul pe care îl urmăreşte poetul de a-şi recâştiga locul privilegiat din societate, trimite cu gândul la statul ideal pe care îl urmăreşte Platon în Republica, dar şi la stilul autoritar al modului de a acţiona, prezent în ambele cazuri.
     De lunga istorie a introspecţiei solitare de care exegeţii au vorbit în cazul lui Tzara este legată şi de  cel mai reprezentativ poem poate al său, Omul aproximativ, care sub aura unei epopei aduce la suprafaţă condiţia umană văzută în fragilitatea, nemulţumirea, nestatornicia ei. Poemul este adecvat scopului pe care lucrarea îl urmăreşte având în vedere faptul că acesta nu propune neapărat un portret al omului, ,,cât o suită de echivalente ale unei stări de spirit[7], de la care au plecat interpretări ale acestui poem, cum că ar fi ,,odisee a conştiinţei”, ,,autobiografie fictivă, anamneza”.
      Dacă în debutul poemului, în prima secvenţă eul este înlocuit de ,,noi”- ,, clopotele răsună fără noimă şi noi la fel/ răsunaţi clopotele fără noimă şi noi la fel[8]- mai târziu regăsim o reîntoarce spre un eu solitar, care se supune unei lungi introspecţii : ,,mă golesc în faţa voastră buzunar întors pe dos/ i-am lăsat tristeţii mele dorinţa de-a descifra tainele/ trăiesc cu ele mă potrivesc după lacătul lor..[9]. Eul va fi supus şi unei stări de angoasă, dat fiind faptul că se află în pragul unei rătăciri - ,,pământul mă ţine strâns în pumnul lui de vijelioasă nelinişte[10] iar în partea a IX eul liric sau poate chiar poetul devine licantropul, care se identifică cu animalul solitar: ,,lupu-nglodat în a pădurii barba/(...) se zbate şi scuipă şi se smulge/singurătatea singură bogăţie ce te-arunca dintr-un perete în altul[11]. Motivul închisorii, al capcanei, al împotmolirii şi prizonieratului, recurente de la o secvenţă la altă sunt reflectate prin imagini metaforice ce vorbesc de la sine: ,,foamea noastră de lumi” îşi cauta soluţii în ,, călătoriile invizibile” ghidate spre cotloanele memoriei(,,vorbele tale cu pânze ajung în toate porturile memoriei”) fie sunt îndreptate spre noi lumi, misterioase, care se doresc a fi cucerite. Este interesant faptul că aceste noi explorări, şi în cazul lui Tzara, vor uza de un întreg arsenal de toposuri ale călătoriei, cum ar fi plecarea, evadarea, ascensiunea, trenul, metroul, dar şi corabia, vaporul, imaginea străinului, lupta pentru supravieţuire sau sentimentul dezamăgirii.
       Poemul Fugă, publicat în anul 1947 este cu atât mai interesant cu cât el trădează unele aspecte biografice ale lui Tristan Tzara. Retorica poemului se distinge prin sfâşierea, despărţirea permanentă, separarea ca urmare a incontestabilei decizii de a pleca de acasă, evitând în acest fel ,,voinţa nostalgică” a părinţilor care ar fi vrut să rămână acasă. Este vorba de un destin implacabil pe care poetul îl surprinde în poemul său de la despărţirea de părinţi, de iubită până la fuga de oameni, de anotimpuri, de timp, toate proiectate pe fondul dezordinii exprimate prin eşec, însingurare, exod şi confuzie, căci numai aşa se poate reconstitui o nouă societate. Tzara pare că pargurge un drum în sens invers, un drum spre sine, sondând în adâncul fiinţei cauzele care au făcut din el un expatriat în ţinutul Mediteranei. Publicat în 1947 acest poem, influenţele sale se găsesc într-un alt episod anterior ce trebuie evocat, datând din jurul anilor 1940, când statul francez nu numai că se afla sub ocupaţie, dar proliferase legi rasiste şi anti-semite, iar poliţia lucra acum în slujba Gestapo-ului. Fiind străin şi evreu, Tzara devine şi el o ţintă dezirabilă fiind urmărit şi supravegheat, singura soluţie care îi rămăsese la îndemână fiind fuga, iar pentru a putea rezista, acest lucru însemna lipsa oricărei tentative de a mai publica. Acest moment de maximă nelinişte avea să lase urme, poemele scrise în timpul in care fusese ascuns, purtând amprenta acestei experienţe. Astfel în întreg volumul ,,Semn de viaţă” se poate regăsi tipul de ,,poezie cufundată în istorie până la gât”, în care Tzara evocă invazia, exodul, deplasările impuse, iar imaginea lupului solitar este luată acum de imaginea duşmanului, care este prezent peste tot.
        În încheierea studiului dedicat lui Tristan Tzara, merită îndreptată atenţie asupra volumului intitulat ,,De memoire d’homme” (De când lumea), un volum de amintiri, alcătuit dintr-o intercalare de versuri şi proză, bazat  pe un inedit dialog între poet şi artist şi care, în cele 4 secvenţe ale sale, conţin anumite referinţe legate de tinereţe, de experienţa din timpul războiului, de timp, de existenţă, ce par a fi decupaje din viaţa reală a lui Tzara. Nu ar fi greşit dacă aceasta s-ar numi o poezie memorială, în care spiritul ludic al lui Tzara compune şi recompune. Adoptând aceleaşi procedee care erau menite să şocheze şi să aducă insolitarea, în cea de-a doua parte numită Dezertorul, poetul subliniază starea de singurătate, din perioada tinereţii petrecută în Paris. La citirea unor fraze ca <<A vrut să trăiască timpul. Şi iată că atât de mult l-a dorit, încât l-a pierdut. El a pierdut timpul. S-a revoltat şi a dezertat.>>[12] nu se poate ca acestea să nu inducă o asociere frapantă cu momentele reale din existanţa lui Tzara. În ultima parte - ,,Greutatea lumii”, Tzara va trage concluzia, că existenţa nu e uşoară, viaţă fiind decantată în nerăbdare, plictis, tristeţe, singurătate, greutate, mici bucurii, în experienţe ce pot fi decisive.
 
Bibliografie:
  1. Behar,Henri, Tristan Tzara, Iaşi, Ed. Junimea, 2005;
  2. Ilie,Rodica,  Manifestul literar. Poetici ale avangardei în spatial cultural Brasov, Ed. Univ. Transilvania, 2008;
  3. Tzara,Tristan, Omul aproximativ. Sapte manifeste dada si Lampisterii, Bucureşti, Ed. Univers,1996;
 

[1] Rodica Ilie, Manifestul literar. Poetici ale avangardei în spatial cultural
   romanic, Brasov, Ed. Univ. Transilvania, 2008, pag. 67
[2] Apud Rodica Ilie, op. cit., pag 63
[3] Henri Behar, Tristan Tzara, Iaşi, Ed. Junimea, 2005, pag 57
[4] Ibidem pag 58
[5] Apud Henri Behar, op. cit., pag 58
[6] Ibidem
[7] Tristan Tzara, Omul aproximativ. Sapte manifeste dada si Lampisterii, Bucureşti, Ed.   
   Univers,1996, Prefaţă de Ion Pop, pag XIII
[8] Ibidem pag 119
[9] Ibidem pag 127
[10] Apud Tristan Tzara, op. cit., pag 123
[11] Ibidem pag 155
[12] Apud Henri Behar, op. cit., pag 205 
Lupu Nicoleta
e-mail: gheorghenicoleta22@yahoo.com
 Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă, Brașov
 
Voluntariatul, un nou obiectiv în educație
 
Rezumat:
Lucrarea de față este o cercetare realizată în anul 2011 care încearcă să răspundă următoarelor întrebări: Care sunt motivele pentru care tinerii încep să activeze ca voluntari, care sunt avantajele și dezavantajele activității de voluntariat, care sunt motivele pentru care tinerii își continuă activitatea de voluntariat și prin ce modalități pot fi atrași tinerii în activități de voluntariat? Pentru a răspunde la aceste întrebări s-a utilizat metoda interviului în grup. La focus-grup au participat cinci respondeți. Datele prelucrate în urma analizei tematice pot reprezenta un punct de plecare pentru viitoare cercetări în domeniul voluntariatului- ca activitate desfășurată în cadrul școlii.

Cuvinte cheie: voluntariat, educație
 
Introducere
Ce este voluntariatul?
Voluntariatul este activitatea desfăşurată de persoane fizice din proprie iniţiativă în beneficiul unei alte persoane, în beneficiul unui grup, al comunităţii sau al societăţii în general, fără ca persoana care desfăşoară activitatea să fie remunerată pentru activitatea depusă (definiţie utilizată de Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, Cluj-Napoca)
Legea voluntariatului din România definește voluntariatul ca  „...activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială”. Contractul de voluntariat este o convenţie cu titlu gratuit, încheiată între o persoană fizică, denumită voluntar, şi o persoană juridică, denumită organizaţie-gazdă, în temeiul căreia prima persoană se obligă faţă de a doua să presteze o activitate de interes public fără a obţine o contraprestaţie materială. (Legea voluntariatului, Lege nr. 195/2001din 20/04/2001, versiune actualizata la data de 30/07/2007)  
 Cine poate fi voluntar?
Voluntari pot fi toate persoanele care doresc să desfăşoare o activitate în interesul comunităţii indiferent de rasă, culoare, etnie, vârstă, sex sau orientare sexuală, convingeri politice sau religioase, deficienţe fizice/psihice, stare civilă, situaţie economică.
Metodologie
În cadrul prezentului studiu s-a pornit de la următoarele întrebări:
  1. Care sunt motivele pentru care tinerii încep să activeze ca voluntari?
  2. Care sunt avantajele și dezavantajele activității de voluntariat?
  3. Care sunt motivele pentru care tinerii își continuă activitatea de voluntariat?
  4. Prin ce modalități pot fi atrași tinerii în activități de voluntariat?
Cercetarea de față este o cercetare calitativă. Pentru atingerea obiectivelor se utilizează metoda focus grup. Ghidul de interviu cuprinde 17 întrebari (anexa 1).
Studiul a fost realizat pe un numar de cinci voluntari, de gen feminin, cu vârste cuprinse între 22 și 30 de ani, necăsătorite, cu studii superioare, mediu de proveniență urban. Datele obținute în urma interviului au fost supuse analizei tematice.
Prelucrarea si interpretarea datelor
Principalele subteme abordate în timpul focus grupului au fost: avantajele și dezavantajele activității de voluntariat, definiția voluntariatului, motivele începerii activității de voluntariat și motivele continuării activității de voluntariat. Dacă unii dintre respondenți definesc voluntariatul ca „ceva foarte util pentru societate”(M.), ceilalți mută accentul pe latura umană „o activitate de suflet ce face cinste persoanei”(T.), „ceva în care dacă intri te ajută să înflorești”(I.).
Printre avantajele voluntariatului sunt enumerate experiența, cunoștiințele dobândite în domeniu de activitate, sentimentul de eficacitate personală. Este interesant de observat cum sunt formulate de către respondenți dezavantajele activității de voluntariat. Deși este o temă negativă se observă tendința pozitivă a răspunsurilor „da, au existat situații mai dificile, dar și din acelea am învățat multe”(M.M), „atunci când faci din suflet nimic nu este prea greu”(I.).
În ceea ce privește motivele începerii activității de voluntariat, acestea pot fi incluse în două categorii: motive ce țin de satisfacția personală și motive ce țin de satisfacerea nevoilor beneficiarilor voluntariatului. Printre motivele ce țin de satisfacția personală se amintesc dobândirea experienței profesionale, dorința de a cunoaște, sentimentul eficacității personale. Dacă pentru unii respondenți motivele începerii acțiunii de voluntariat sunt pragmatice „La început am luat-o ca pe o experiență profesională”, pentru alții acestea depășesc limitele umane „aveam impresia că voi schimba lumea”(I.). Posibilitatea de a oferi atenție, dragoste, o mână întinsă celor care au nevoie este un alt motiv invocat de catre respondenți .
Și în cazul continuării acțiunii de voluntariat, motivele pot fi împărțite în două clase: motive de a continua ce țin de satisfacția personală „nu reușesc să stau acasă pentru că sufletul meu are nevoie de clipele de acolo”(F.V). Se evidențiează aici sentimentul de orgoliu al voluntarilor ”nu m-am gândit nicioadată să abandonez, mă consideram o salvatoare”. O altă categorie de motive de a continua munca de voluntar sunt motivele care au în vedere nevoile celorlalți „nu am pierdut nicioadată scopul principal pentru care făceam ce făceam”.
Domeniile care necesită voluntariat, sentimentele asociate cu situații dificile și situații de reușită, promovarea voluntariatului, încurajarea tinerilor sunt alte subteme abordate în cadrul focus-grupului. În ceea ce privește domeniile care necesită voluntariat se observă o nevoie acuta în toate domeniile” de la cele administrative până  la cele sociale, umanitare”, „în lumea asta există atâtea probleme, încat voluntarii cred că sunt bineveniți în orice domeniu.”(M.)
Sentimentele care apar în timpul activității de voluntariat sunt sentimente asociate atât cu situații de reușită, cât și cu situații dificile. Dacă în cazul situațiilor de reușită sunt amintite sentimente precum mulțumire, bucurie, energie, stare de excelență, în cazul sentimentelor asociate cu situații dificile sunt amintite teama „mi-e teamă că nu o să pot ajuta omul până la sfarșit”(M.), descurajare, revoltă, „revoltă că nu pot face mai mult”(I.). Dacă pentru unii voluntari teama și descurajarea sunt sentimente predominante în situații dificile, pentru alții domină curajul „În acele momente mă simt foarte curajoasă, atâta timp cât rezolvarea ține de tine nu ai cum sa îți fie frică”(M.M).
Printre modalitățile de atragere a tinerilor în activitatea de voluntariat au fost enumerate promovarea voluntariatului, implicarea mass-mediei, motivarea voluntarilor prin diverse recompense și premii „tehnica…în care se desfășoară anual targuri de recrutare pentru voluntari și în același timp sunt premiați cei care activează deja în domeniu “(I.).
Totodată se pune accentul pe dobândirea experienței “eu aș plusa foarte mult pe avantajul acesta al dobândirii experiențelor... accentuarea lucrurilor care lor le sunt pe plac și integrarea acestora într-un mod eficient în activitatea de voluntariat”(M.). Dacă unii dintre respondenți apelează la dobândirea experienței, recompensarea și premierea voluntarilor ca modalități de atragere în această activitate, alții fac apel la sentimente “Eu le-aş propune tinerilor să vină, să vadă şi să simtă iar apoi să ia singuri decizia de a fi sau nu voluntar”(F.V.).
Aplicabilitate si limite
Datele rezultate din acest studiu, oferă informații relevante despre modalitățile de atragere a tinerilor în activitatea de voluntariat. Pornind de la datele acestui studiu se poate începe o campanie care să aibă ca scop recrutarea de voluntari, ca activitate promovată de școală. Printre limitele cercetării se află numarul mic de respondenți, ceea ce nu permite transferabilitatea datelor.
 
Ghid de interviu
 
Tipul interviului: focus grup
Tema : Voluntariatul
Locul: Brașov
Data interviului: 24.05.2011
Ora interviului: 13:00
Durata interviului: 30-40 min.
Număr intervievați: 5
Date socio-demografice ale intervievaților: Gen : F,\Vârsta: 22-30 ani, voluntari
 
Sunt...și realizez un focus grup cu tema „Ce îi determină pe tineri să facă voluntariat?”. Sunteți de acord să-mi răspundeți la câteva întrebări referitoare la aceasta temă ? Orice are legarură cu tema poate fi spus. Nu există nici o restricție. Toate experiențele sunt la fel de valoroase pentru scopul cercetării. Nu există experiențe mai bune sau mai interesante. Nimeni nu judecă pe celalalt. E important ca fiecare să se simtă liber să vorbească în felul său. Când cineva dorește să intervină o poate face atunci când simte nevoia, fără să ceară permisiunea, dar  după ce s-a asigurat  că acel care vorbea înainte a terminat ce are de spus. Pentru a nu vă pierde cuvântul puteți face un semn discret moderatorului. Vă asiguram de confidențialitatea răspunsurilor. Datele vor fi utilizate doar în scop de cercetare. Estimez că interviul se va derula pe parcursul a 30-40 minute și vă mulțumesc anticipat pentru participare. Sunteți pregătiți? Putem începe? Are cineva vreo întrebare înainte de a începe?
 
Întrebări de deschidere:
  1. Spuneți-mi cine sunteți, unde lucrați și ce faceți când nu lucrați?
  2. De când ați început activitatea de voluntariat?
  3. Care sunt domeniile în care sunteți implicați ca voluntar?
Întrebări cheie
  1. Care au fost momentele care v-au provocat în activitatea de voluntariat?
  2. Ce părere aveați despre voluntariat înainte să activați ca voluntar?
  3. Care au fost cele mai emoționante momente în activitatea de voluntariat?
  4. Ce v-a determinat sa fiți voluntar?
  5. Bănuiesc că în experiența d-vs de voluntar ați avut și momente dificile. Ce v-a motivat să nu abandonați?
Până acum am vorbit despre părerea d-vs generală despre voluntariat și motivele pentru care activați ca voluntar. În continuare vom vorbi despre avantajele și dezavantajele muncii de voluntar.
  1. Care sunt avantajele muncii de voluntariat?
  2. Din discuțiile de până acum înteleg că sunt multe activități care vă plac, dar sunt multe activități care nu ne fac plăcere? Ce părere aveți?
  3. Care sunt sentimentele care vă încearcă atunci când vă confruntați cu o situație dificilă?
  4. Care credeți că sunt domeniile care necesită implicarea tinerilor ca voluntari?
Înainte de a trece mai departe aș dori să vă spun că sunt mulțumită de modul în care decurge discuția. Am aflat foarte multe lucruri intersante care ne vor ajuta să înțelegem mai bine motivele pentru care tinerii practică voluntariatul și vă multumesc. Aș dori să știu cum vă simtiți d-vs. Vă rog să îmi spuneți dacă doriți să facem o schimbare în modul de lucru. Acum aș vrea să vorbim despre cum am putea încuraja tinerii să facă voluntariat.
  1. În calitate de coordonator de voluntari, ce soluții ați propune pentru a atrage tinerii în aceasta activitate? Poate este cineva care vede diferit lucrurile...
  2. Ce credeți că ar trebui făcut ca această activitate să fie cât mai cunoscută?
  3. Să ne imaginam că un proiect organizat de d-vs s-a materializat cu succes. Cum v-ați simți?
Aș dori să rezum ca sa mă asigur că am reținut esențialul. Unii dinte d-vs au spus...alții au spus......, iar alții..... Am uitat ceva?
Întrebări finale
  1. Este ceva ce ați dori să spuneți și nu ați avut prilejul?
  2. Care este părerea d-vs generală despre ceea ce am discutat astăzi?
Bibliografie:

Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis Cluj-Napoca, accesat online la http://www.voluntariat.ro/voluntari.htm#7, 01.06.2011, ora 21:00
Legea voluntariatului, Lege nr. 195/2001din 20/04/2001, versiune actualizata la data de 30/07/2007, accesat online la legislatie.resurse-pentru-democratie.org/195_2001.php, 01.06.2011, ora 20:00
Prof. Cristina Bîndiu
e-mail: cristinabindiu@yahoo.com
Școala Gimnazială Vatra Moldoviței, Suceava
 
DE LA O ETICĂ A POEZIEI LA O POEZIE ETICĂ – ANA BLANDIANA
 
 
Rezumat: Îmi propun ca prin acest articol să fac o incursiune în poezia Anei Blandiana, autoare pe care o consider o figură emblematică a poeziei românești contemporane. Acest demers are ca scop familiarizarea cititorului cu profunzimea și frumusețea poetică a textelor compuse de acestă scriitoare. Totodată, scopul acestui articol este și acela de demonstra că poezia Anei Blandiana merită o cercetatare mai amănunțită atât de către critica literară, cât și de mediul academic.
 
Cuvinte cheie: Ana Blandiana, poezie, critică literară, școală
 
 
Cea care va spune mai târziu că „poezia trebuie să fie mult mai aproape de viaţă şi de moarte decât de literatură” debutează editorial în 1964 cu volumul „Persoana întâi plural”, un volum care semnalează, încă de la început „prezenţa unui temperament artistic autentic, capabil să exprime fiorul contactului cu lumea,misterul existenţial” .
Aducând în discuţie titlul acestui volum, Nicolae Manolescu admite ca posibilă interpretarea oferită de Eugen Simion („identificarea eului poetic cu destinul colectiv”), dar oferă, în acelaşi timp o altă sugestie din perspectiva timpului trecut : „persoana întâi plural o resimţim, citind volumul, ca fiind aceea a poeţilor tineri din deceniul şapte(…).Întreaga generaţie se consacra la începuturile ei unei lirici pe care am putea-o numi de identificare afectivă, caracterizată de un declarativism ingenuu şi tineresc, de un entuziasm factice artistic(…) şi de recurenţa unor teme( candoarea , adolescenţa, natura descătuşată, datoria faţă de părinţi)care simbolizau adevărata tradiţie interioară, în raport cu altele, false şi impuse din afară”
Născută, asemeni poeziei generaţiei '60, ca reacţie la îngheţul tematic şi stilistic  propus de literatura proletcultistă, poezia Anei Blandiana din acest prim volum se revendică în acelaşi timp de la ceea ce poeta însăşi numea poezia unei vârste - a adolescenţei – remarcându-se prin nevoia de sinceritate, de proclamare directă a sentimentelor şi senzaţiilor. Copilăria este retrăită în oglindă (simbol al unui spaţiu unde fiecare se poate citi pe sine, aşa cum este şi, mai ales aşa cum a fost) ca un prim pas în sesizarea gravităţii existenţei („Inima – apăsa pe clape grav/Şi-ncerca s-apară în oglindă”-„Copilărie”), întrezărind, dincolo de materie, de imediat, de cotidian, acel „cânt uniform” pe care nu-l poate încă desluşi bine şi a cărui dispariţie îi provoacă spaimă („Ca nu cumva în somn să tacă/ mi-era frică seara să adorm” „Învingători”). Trecerea de la copilărie (simbolizată de acel „câmp” în care furtuna şi lumea întreagă se supuneau stăpânirii copilului) la maturitatea conştientă de realitatea exterioară (exprimată prin simbolul oraşului) se face cu teamă („am intrat în oraş speriată”).Bucuria de a trăi dispare, se ghemuieşte undeva în plămâni, ca o condiţie sine qua non a respiraţiei şi, implicit, a supravieţuirii („Bucuria mi s-a chircit în plămâni ca un chist”) sau ca premisă a unei boli lăuntrice. La suprafaţă nu mai răzbat acum decât ura („Călcam molozul cu ură în rând cu băieţii”) şi durerea (Pe dureroase străzi de mahala”).
Poemul Recolta aminteşte de poezia lui Lucian Blaga prin beţia depărtării, a imensităţii, prin crearea unui spaţiu a cărui vastitate va putea găzdui trăirile, emoţiile, sentimentele,un spaţiu în care cerul şi pământul sunt una („Cerul începe din creştetul spicelor/De parcă fiecare din ele ar purta/Pe cap un vas mare umplut cu cer”).
În acelaşi ton, semănând a poezie de dragoste – fără să fie, însă – e scris acel Cântec de miner tânăr, o primă întrezărire a muncii creatorului asociată imaginii unui miner ce sapă măruntaiele pământului pentru a-i găsi esenţa. Spiritul călătoreşte liber prin spaţiu („ape mari albastre”sau „mari şi-adânci păduri”) şi timp („Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp”), plătindu-şi îndrăzneala prin efort („Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci”) şi sfâşiere lăuntrică („Îmi sfâşiară haina potecile ascunse”), dar afirmându-şi în final, orgolios, statutul de stăpân absolut („Şi-am prins/să-mping mormanele de timp/spre viitor”). Oare acea iubită despre care spune „Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci” să fie o metaforă a creaţiei, singura care-l poate lega de existenţă?
Orgoliul tinereţii care-şi trăieşte propriile senzaţii până la contopire cu universul, până la dematerializare şi rematerializare într-o nouă formă se afirmă cu putere în poeme ca Mândrie („Cine ar putea să mă jignească?....Bucuria desenează păsări/Chiar şi atunci când plâng ochii mei/Anii îmi foşnesc în poala rochiei/Şi cireşele îmi pun cercei…..Epoleţii generaţiei mele/ Cine ar îndrăzni să îi jignească”) sau popularul Descântec de ploaie, care dezvăluie „ o poetă de recepţie diafană şi de irepresibilă exuberanţă, dăruită(…)până la destrămare ploii şi ierburilor”. Cu un discurs liric construit pe două axe („Iubesc”şi „Sunt cea mai frumoasă femeie”), acest poem particularizează, în viziunea lui Ioan  Holban, una din calităţile poeziile Anei Blandiana (oamenii o „ascultă mereu cu aceeaşi participare şi implicare emoţională”), calitate surprinsă de Alexandru Philippide astfel: „Te îndeamnă s-o reciteşti şi trece cu succes proba recitirii”.
Acest prim volum, fără a vorbi încă despre o etică a poeziei, ci numai de munca şi sfâşierea creatorului, are însă un fond neoromantic care va rămâne nealterat în poezia Anei Blandiana, deşi atitudinea lirică a poetei va suferi schimbări, remodelându-se şi reconstruindu-se cu fiecare volum în parte.
Cu volumul imediat următor, Călcâiul vulnerabil (1966), poeta ne propune deja „o puritate ce depăşeşte contactul originar şi fraged pentru a se constitui într-o vârstă interioară dată de o opţiune decisă”
Lumea sentimentelor şi senzaţiilor se transformă într-o „lume de cuvinte”, Ana Blandiana asumându-şi poezia ca destin, „ca formulă de viaţă, unică şi tiranică” („Tragic mi-e darul asemenea blestemelor vechi[…]Tot ce ating se preface-n cuvinte[…]Cerul nu pot să-l privesc – se-nnorează de vorbe[…]Dragostea chiar, de-o ating,se modelează în fraze/Vai mie..”). Asumarea, conştientă, a „darului tragic” de a literaturiza totul se face sub semnul îndoielii şi neliniştii, al neîncrederii în Poezie ca literatură, al spaimei de inerţiile limbajului („De nimic nu mă tem mai mult decât de scriitorii prin ochii cărora lumea se vede tragic transformată într-un somptuos muzeu de cuvinte”), pentru cea care ştie că „Nimic în afara talentului nu se primeşte în dar şi nimic nu se plăteşte mai scump decât darul acesta.”(„Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte,/Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra/Dusă cu sila, plângând după ceea ce las,/Încercând să mă-ntorc de la fiece vamă-a văzduhului//O, de-aş avea riscanta credinţă a dacilor/Nerăbdători să pătrundă în bucurie prin moarte,atunci/Străluminată, cu fruntea aproape statuie,/M-aş pierde pentru fericirea cuvintelor” sau „Ce vreau să spun?Ce merită să spun?Ce e destul de dureros să ţip?”)
Torquato Tasso, poemul considerat de Nicolae Manolescu prima capodoperă a Anei Blandiana, subliniază – prin parabolă – ideea că „adevărata poezie trebuie să fie un act responsabil în absolut”.Invocând figura poetului „de spaimă ratat”, poeta „impune conştiinţei noastre şi, desigur, propriei conştiinţe de creator, principiul luminos şi sever, conform căruia istoria nu poate servi niciodată artei drept circumstanţă atenuantă”(„De la razele röntgen/I se vedea în trup poezia./Poezia nescrisă de frică[…] Dar eu am răspuns:pleacă de-aici”).Nimeni nu ne obligă să scriem.- spune poeta. Când o facem , o facem întotdeauna pe proprie răspundere
Poemul Intoleranţă exprimă o radicalizare a poeziei înţeleasă acum ca rigoare, „ca iubire de geometrii pure, ca opţiune pentru culorile esenţiale” („Vreau tonuri clare,/Şi culori în stare pură,/Vreau să-nţeleg, să simt, să văd”). Aşa cum spune şi Eugen Simion, poezia Anei Blandiana se naşte „din meditaţia asupra tuturor posibilităţilor Poeziei, din negarea ei – încă o dată – ca literatură, şi acceptarea poeziei ca stare de spirit şi act de cunoaştere”.
Chiar dacă nu se poate vorbi încă de discurs subversiv în acest volum, destinul poetului obligat – prin însăşi condiţia existenţei sale – să spună adevărul se rosteşte în fraze ce denunţă, curajos, realitatea („Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,/Când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt/Vom şti că vorbeşte Cuminţenia Pământului/Cuminţenia acestui pământ”  sau „De mulţumirea lumii cu mâhnire/Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi/De mulţumirea lumii cu mâhnire,/ Mă refugiez în urşi îngrozitori//Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi”) proorocind, în acelaşi timp, sosirea unor vremuri în care albul frumosului şi adevărului din veritabilele creaţii ale spiritului uman vor reuşi să acopere „cenuşa” acceptării unor valori false, mincinoase („Vă privesc semănând praful focului mort/Peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui - /Or să vină ninsori mult mai mari după mine/Şi tot albul din lume va ninge pe voi/ Încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acum,/Or să vină uriaşe ninsori după noi/Şi nu veţi avea destulă cenuşă/Şi copii de mici învăţa-vor să ningă/Şi-o să acopere albul slaba voastră tăgadă”).
„Am devenit puternici scăldându-ne derută/ Precum în apa Styxului Ahil/Dar de călcâiul vulnerabil încă/Atârnă soarta universului întreg” clamează, cu putere, glasul poetei denunţând îngheţarea realelor valori sub stăpânirea derutei şi transformând „călcâiul vulnerabil”( metaforă ce dă şi titlul volumului, într-o „zonă păstrată neatinsă -  simbolul unei candori ce nu vrea să se piardă”, o candoare care conţine în sine, în însăşi condiţia ei existenţială, grăuntele revoltei faţă de tot ceea ce este străin spiritului uman, faţă de orice îngrădire, faţă de orice vasalitate.
Poezia din acest volum se constituie ca un discurs esenţializat, deconcertant prin simplitate, exprimând ideile într-un spaţiu aproape epurat de metafore. Aşa cum spune Ion Pop în volumul „Poezia unei generaţii” „poeta se descoperă singură în faţa ideii şi pare că unicul său demers e acela de a vida o scenă, pentru ca în spaţiul creat«mesajul»să poată suna nestingherit”.
Alături de Călcâiul vulnerabil, volumul A treia taină contribuie la impunerea  Anei Blandiana printre creatorii de frunte ai generaţiei, revelându-i formula lirică personală.
Ion Pop descoperă noutatea de fond a poeziei din aceste două volume în două direcţii fundamentale: „pe de o parte în această problematizare a atitudinilor ce depăşeşte simpla opţiune anterioară afirmată ca necesitate ideală, şi pe de alta, problematizarea însăşi a actului de creaţie, ca expresie a acestei meditaţii asupra lumii”
Dacă unii critici văd elementul nou din acest al treilea volum în întoarcerea la starea de puritate a copilăriei (pentru care pledează poeme ca Pièta, Dorinţă), Eugen Simion semnalează o altă idee în jurul căreia ar gravita versurile : „neputinţa de a alege, imposibilitatea cunoaşterii ca act, în primul rând moral” („Caut începuturile răului/Cum căutam în copilărie marginile ploii/degeaba am crescut/Din toate puterile/Alerg şi acum să găsesc locul unde/Să mă aşez pe pământ şi să contemplu/Linia care desparte răul de bine”).
Discursul devine liber prozodic, original metaforic (dar fără excese), iar tonul nu mai cunoaşte afectarea sentimentală din celelalte volume, devenind grav, reflexiv. Uimirea în faţa misterelor lumii capătă noi dimensiuni prin asumarea umilinţei („Nimic, nimic nu pot să împiedic/Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă/Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu/Eu pot doar spune – Iartă-mă”). Dincolo însă de această umilinţă răzbate însă orgoliul creatorului, fără a cărui privire - contemplatoare – Universul ar înceta să existe („Nu îndrăznesc să închid o clipă ochii/de teamă/să nu zdrobesc între pleoape lumea”), pentru că, spune poeta, „Totul este eu însămi”.
Lirismul însă nu e numai drumul dinăuntru în afară, şi  o descindere în universul interior („Umblu prin mine/Ca printr-un oraş străin/În care nu cunosc pe nimeni”), un univers la fel de necunoscut, de straniu şi de misterios ca şi cel exterior („şi numai trecerea drumului/E aventură”).
Volumul care introduce, mai pregnant, dimensiunea etică în ecuaţia lirică propusă de Ana Blandiana este Arhitectura valurilor despre care Cornel Moraru afirmă că „oferă un exemplu de radicalizare morală în limitele unei formule lirice bine cunoscute, inconfundabile”, poemele având „semnificaţia unui nou început, a unei adevărate resurecţii,fără să anuleze nimic din ce a scris mai înainte poeta”.
Redactat prin 1987 şi amânat din cauza interdicţiei de semnătură, intervenită în 1988, volumul va apărea în 1990, într-un context socio-politic şi cultural complet diferit de cel în care se născuse.. De aceea, Ana Blandiana va face în cuvântul înainte care deschide volumul câteva precizări importante atât în ceea ce priveşte felul în care cititorul va trebui să abordeze lectura textelor (invitând la lectură subversivă) cât şi „în ordinea  prezenţei sociale scriitorului într-un timp ce se grăbeşte”: „Această carte a fost terminată în 1987, câteva din poeziile care o compun fiind publicate în reviste, graţie curajului şi solidarizării redactorilor, în cursul primăverii şi verii anului următor, până în momentul interdicţiei de semnătură din august 1988.Ea este oglinda unei stări de spirit în care exasperarea şi umilinţa,mânia şi disperarea,ruşinea şi revolta se topeau în sentimentul imaginaţiei sfârşitului ca unică alternativă a atât de improbabilei salvări. Libertatea transformă aceste poezii, din manifeste multiplicate de mână sau citite printre rânduri, în documente ale memoriei colective şi, pur şi simplu, în poezii care nu-şi visează altă perenitate decât cea estetică. Le închin celor care, murind, au făcut posibilă şi întoarcerea poeziei în sine însăşi”.
Primul poem al cărţii, intitulat sugestiv Cursa , abordează tema neuitării şi a unei permanente întoarceri spre trecut, asociindu-şi, din aceeaşi perspectivă, motivul trecerii ireversibile a timpului. Motivul oglinzii ca spaţiu de reflectare a chipului (atât exterior, cât mai ales interior) completează sensul poemului. Cursa în care fiecare poate cădea este de a se vedea mereu reflectat în ceilalţi.
Multe din poemele acestui volum sunt structurate pe ideea construcţiei, o construcţie efemeră, deconstruită mereu pentru a fi reconstruită, din nou, întotdeauna altfel. Universul straniu şi misterios de până acum din versurile Anei Blandiana, devine unul mereu în schimbare, conferind incertitudine şi nelinişte(„Totul se schimbă,/S-a schimbat/Sau se va schimba/Stâncilor le cresc rădăcini/Şi dau muguri/Apoi încep să se mişte încet/După credinţa cuiva […]Plante cu gheare şi aripi încearcă/Să-şi salveze seminţele învăţate să treacă/Dintr-o lege în alta,/Zbor/Lung de nori prin pământ/Clorofilă cu plus,/Peşti pe ramuri cântând/Şi suspansul maşinii cu pâine/La capăt de ogor,/Intertip,/Regn de trecere,/Eternitate/La fel de străină/De trecut şi viitor”-Trecere).O lume întoarsă pe dos, în care fiecare caută o modalitate de adaptare de cele mai multe ori străină propriei naturi,un timp ale cărui dimensiuni devin tributare eternităţii, dar la fel de străin, de nepotrivit între trecut şi viitor… Un univers sufocant, un haos lichid în care formele  nu-şi mai păstrează consistenţa şi care ucide chiar şi pe cei care, iniţial, erau adaptaţi la el („Ceea ce peştilor le pare zare/Substanţa pe care-o străbat, fericiţi s-o respire,/ E pentru mine valul ce prăbuşeşte-altare/Şi răscoleşte cimitire[…]Respir văzduhu-n care peştii mor/Şi mă sufoc în valul care-i poartă.”) supus unui „destin rostit de-o ursitoare/întârziată, jignită”, în care infernul exterior este sinonim „infernului nostru particular”. Trecerea timpului devine „o insultă binemeritată”, zilele şi nopţile „se anulează între ele la nesfârşit”, se moare din lipsă de libertate, „nu pentru că eşti închis, /Ci pur şi simplu/Pentru că ea, cuşca , există”.
Simbolul acestui univers straniu este buldozerul care sparge „ultimul poem” şi orice se construieşte prin sacrificiu de sine, iar cel care-l conduce e arhitectul valurilor(„Arhitect de valuri/Înălţate mereu/şi mereu năruindu-se/Ca s-o poată lua de la capăt;/Meşter mare /Întrecându-i pe ceilalţi /Nu prin ştiinţa /Ci prin exasperarea de a zidi:/Zburător cu aripi de şindrilă/De două ori victimă/A operei sale;Blestem/În zidul de litere-al căruia/E închis un popor”)
Motivul somnului capătă noi valenţe. Mai întâi,  devine o posibilitate de evadare, de revoltă prin vis (ipostază în care-l găsim şi la Eminescu) -  stăpânul fiind condamnat la insomnie, la stare de veghe, bolnav de incapacitatea de a visa - („Evadează/Prin simpla plecare a genelor/Scapă oricărui control/Fuge,/Nu poate fi urmărit,Pentru că stăpânul/Rămâne întotdeauna pe mal,/Muşcându-şi pumnii de furie/Şi insomnie,/Veghind”) sau o soluţie pentru a evita pierderea minţilor („Adormisem atunci-ţin minte -/Disperată de somn,[…]În timp ce auzeam/Vorbele îngrijorate ale celor mari:/Să nu ne pierdem minţile”) . Altă dimensiune a acestui motiv este cea care se regăseşte în celebrul aforism „Somnul raţiunii naşte monştri. „Vom încerca atunci să înţelegem/Cum am căzut în somn,/Cât am dormit/Şi cum am fost în stare să visăm /Atât de monstruoase forme” meditează poeta, cerând ajutor raţiunii reci şi implacabile a universului: „Vino, lună, şi ne desprinde din somn,/Aruncă-ţi în apele noastre năvodul/Şi trage-ne afară,/Deşartă-ne /În insomnia văzduhului!/S-ar putea să nu rezistăm,/De-atâta somn plămânii să fi trecut în bronhii,”,  exprimându-şi în acelaşi timp teama că acel coşmar ar fi devenit un mod de existenţă.
Nici dragostea nu-şi găseşte locul într-o lume a falsului şi a non-valorii, devenind ţipăt şi hohot de plâns („Cuprinde - mi tâmplele în palme-aşa/Cum ţii să nu se verse un potir/Şi pune-ţi gura peste gura mea/Inspiră ţipătul care-l expir/Să nu se-audă hohotul de plâns”), iar una din funcţiile discursului liric pare a fi exorcizarea complexului de vinovăţie care îi apasă pe toţi („Mai vinovaţi decât cei priviţi/Sunt doar cei ce privesc”), deoarece viaţa lor glisează pe imposibilitatea de a alege, trăind în „universul/în care/Stelele ard/De nehotărâre”.Viitorul, anunţat în poemul cu accente mesianice Dies,ille,Dies, irae („O să vină ea,/Nu se poate altfel/O să sosească şi ziua aceea[…] Ziua aceea/Orbitoare ca o sabie/Vibrând de lumină”) e populat de cei ce nu vor înţelege deoarece „absurdul e o noţiune/Intraductibilă/Dintr-o epocă în alta”. Poetul îşi creează opera sub ameninţarea buldozerului somnambul, zidindu-se pe sine însuşi la temelia propriilor creaţii, în clipele – foarte rare – când îşi permite să fie el însuşi, să-şi respecte propriul adevăr: „N-am altă Ană/Mă zidesc pe mine[…]Şi pe mine chiar/Din ce în ce mai rar/Mă am”.
„Cartea Anei Blandiana se citeşte azi în perspectiva codului împotrivirii, a discursului subversiv”, discursul liric atingând o dimensiune etică ce transformă poemele în veritabile documente ale memoriei şi conştiinţei colective.
 
Bibliografie:
Al.Piru, Poezia românească contemporană, vol.II, Editura Eminescu,1975;
E. Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, 1974;
I. Holban, Poezia Anei Blandiana, în „Convorbiri literare”, iulie, 2005;
I. Pop, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, 1973.
M. Martin, Generaţie şi creaţie, Editura pentru literatură, 1969;
N. Manolescu, Literatura română postbelică. Poezia, Editura Aula, 2001;
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one