Numarul Curent

 
 
 
 Petrescu  Mihaela-Iuliana
                                                                                                  
e-mail petrescu_iuliana@yahoo.com   
Școala Gimnazială Alexandru Macedonski
                                                                                 Craiova-Dolj
Rolul metodelor inter și transdisciplinare în studiul limbii și literaturii române
 
 
 
Rezumat: Transdisciplinaritatea indicã ceea ce se aflã în acelaşi timp si între discipline, si înãuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplinã. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii. Pentru gândirea clasicã, transdisciplinaritatea este o absurditate cãci nu are obiect. În schimb, pentru transdisciplinaritate, gândirea clasicã nu este absurdã, dar câmpul sãu de aplicaţii este considerat restrâns.
 
Cuvinte cheie: cooperare, metodologie, transdisciplinaritatea, jocul didactic,
 
             Învăţământul românesc, aflat în continuu proces de reformă, îşi defineşte liniile directoare ale politicii educaţionale în concordanţă cu cea europeană. Pentru compatibilizarea procesului nostru de învăţământ cu reperele comunitar-europene, se impune o modernizare a acestuia prin transformări esenţiale, atât în optica gândirii pedagogice, cât şi în tehnologia didactică, înţeleasă prin abordarea procesului didactic sub raportul scopurilor şi obiectivelor riguros elaborate, al conţinuturilor şi strategiilor adecvate, în scopul asigurării calităţii sistemului de învăţământ. Este necesară o abordare interdisciplinară a conţinutului învăţământului, luându-se în considerare transformările metodologice şi structurale care au loc în ştiinţa contemporană şi o orientare tot mai fermă spre o formare interdisciplinară a personalităţii umane în vederea integrării sale într-o societate democratică dinamică. "Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere." (C. Cucoş, 1996)
Transdisciplinaritatea priveşte - aşa cum indicã prefixul "trans" - ceea ce se aflã în acelaşi timp si între discipline, si înãuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplinã. Finalitatea ei este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii. Pentru gândirea clasicã, transdisciplinaritatea este o absurditate cãci nu are obiect. În schimb, pentru transdisciplinaritate, gândirea clasicã nu este absurdã, dar câmpul sãu de aplicaţii este considerat restrâns.
            Activităţile interdisciplinare au pronunţate valenţe formative. Ele contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, emoţională, fizică şi estetică a copilului, cultivă încrederea în forţele proprii şi spiritul de competiţie. Între aceste activităţi, un loc aparte îl ocupă jocul didactic, cea mai sigură cale de acces spre sufletul copilului, spre minunata lui lume de gânduri şi vise. Pentru copil, aproape orice activitate este joc. "Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică cere să respire şi, în consecinţă, să acţioneze." (E. Claparede) Jocul didactic interdisciplinar este o activitate în care se îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaştere diverse, într-o structură unitară, axată pe învăţare. El imprimă activităţii didactice un caracter dinamic şi atrăgător, induce o stare de bucurie şi de destindere care previne monotonia şi oboseala şi fortifică energiile intelectuale şi fizice ale elevilor. Abordarea interdisciplinară reprezintă o cale eficientă pentru modernizarea finalităţilor şi a conţinuturilor educaţiei. Aşadar, activitatea transdisciplinară este o activitate modernă care se desfăşoară la fel ca şi disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea.Toate cele patru concepte reprezintă: cunoaşterea. Profesorii trebuie să folosească aceste metode în activitatea didactică deoarece au posibilitatea să aducă mai multă informaţie în conţinutul predat, să se facă mai bine înţeleşi şi să se bucure de reuşită. Aceste metode transdisciplinare îi ajută pe elevi să-şi lărgească orizontul de pătrundere şi în alte sfere ale cunoaşterii, să folosească cu uşurinţă termeni noi, pentru a explica concepte, definiţii, teoreme, şi noţiuni. În exerciţiile pe care le au de rezolvat, explicarea termenilor literari, în descrieri şi în analiza personajelor literare ei pot aduce interpretări noi, explicaţii bine gândite şi realizarea unor conexiuni între diferite realităţi.Aplicarea activităţii transdisciplinare la clasa de elevi implică o muncă diferită, dar cu rezultate pozitive care vor sta la baza noilor generaţii pentru învăţământul de mâine.
 Etapa actuală de dezvoltare a unei ştiinţe se caracterizează prin legătura şi înterpătrunderea mereu crescîndă a ştiinţelor.
            Care sunt avantajele interdisciplinarităţii?
Este vorba, mai întîi de toate despre individualizarea procesului de predare – învăţare. Subiectele propuse pentru studiere sunt aceleaşi pentru toţi elevii, dar procesul şi rezultatele vor fi diferite de la elev la elev.
           Interdisciplinaritatea vine în ajutorul atît a profesorului, cît şi a elevului. Astfel elevul obţine cunoştinţe temeinice, ce pot fi utilizate cu succes în cadrul diverselor activităţi; profesorul se bazează pe includerea elevului în predarea noii teme, cunoscând deja unele informaţii învăţate la alte discipline.
         Procesul literar (joc de rol cu caracter general) este o dezbatere, de pe poziţii extreme: acuzare - apărare, a unor aspecte problematice dintr-o operă literară, folosind elemente de procedură şi de limbaj specifice universului administrativ-juridic. El se poate realiza, fie pe baza unei dramatizări elaborate de un profesionist al condeiului şi atunci punerea în scenă se face după toate regulile montării unui spectacol de teatru, fie pe baza unor alocuţiuni gândite şi redactate de cei ce urmează să le rostească. Aceştia vor emite opinii personale cu privire la personajele incriminate, izvorâte din contactul direct cu opera literară, iar procedura juridică va fi ajustată după necesitate şi posibilităţi.       
        În orele de educaţie plastică  interdisciplinaritatea se poate realiza şi prin :
Realizarea unor  lucrări care să ilustreze conţinutul textelor (asociate unor teme plastice potrivite);
Imaginile picturale readuc în mintea copiilor imagini vizuale, expresii metaforice întâlnite în lucrările literare studiate.
       Cuvântul –ca materie primă în literatură- poate crea imagini vizuale, auditive, tactile, gustative.
Lectura explicativă este un mod de abordare a tuturor  acestor categorii de texte.
Lectura individuală se recomandă pentru completarea celor discutate în clasă şi valorificarea ei în revista şcolii la rubrica ”Ştiaţi că...” sau „Recorduri”-ştiinţe,geografie,istorie.
Formarea gustului pentru lectură se poate realiza prin teztul problemelor: despre cărţi,despre activităţi culturale,dar şi prin utilizarea datelor biografice ale unor autori.
Educaţia literară urmăreşte iniţierea elevilor în tehnica decodării şi a descoperirii unor adevăruri artistice în operele în care acestea sunt mai greu de descoperit.
       Personajele din texte pot fi utilizate ca  participanţi în cadrul lecţiilor-matematică, portrete morale  a două personaje – caracterizări comparative în antiteză- educaţie civică, jocurile de rol cu subiecte din basme şi poveşti evidenţiază personajele pozitive
       Limba română –educaţie fizică :
      Jocurile debutează cu„ numărători” ce sunt de fapt jocuri de cuvinte, unele create chiar de elevi. Vechile jocuri bătrâneşti folclorice combină limba română ,educaţia muzicală, educaţia fizică
Euritmia este o combinare armonioasă de sunete, linii, mişcări,sinteză a gimnasticii şi dansului cu acompaniament muzical sau vorbit.Poezia este elementul principal, fondul de la care se porneşte.
Ultimele cercetări în domeniu ne arată că o abordare inter şi transdisciplinară a limbii şi literaturii române conduce spre o mai bună şi temeinică înţelegere a noţiunilor de către elevi. În acest fel, ei îşi pot dezvolta o vastă cultură generală făcând referire permanent la cunoştinţele dobândite în raport cu alte discipline.
 
Bibliografie:
Crăciun Corneliu – „Metodica predării limbii române în învăţământul primar”, Editura Emia, Deva, 2003
Ministerul Educaţiei şi Cercetării – „Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba şi literatura română”, CNC 2002
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – „Ghidul programului de informare/formare a institutorilor/învăţătorilor”, CNFP, Bucureşti 2003
 
 
 Petrescu  Mihaela-Iuliana
  e-mail petrescu_iuliana@yahoo.com    
                                                                                                                        Școala Gimnazială Alexandru Macedonski
                                                                                 Craiova-Dolj
 
Evoluția continuă a limbii române
 
 
         Rezumat: Limba română acum se predă după un model comunicativ-funcţional și presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă.

          Cuvinte cheie: transformare, evoluție, conexiuni, informație.
 
          Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.
Această limbă a suferit, însă, transformării neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact.
          Interdisciplinaritatea constituie o abordare economică din punctul de vedere al raportului dintre cantitatea informaţiei şi volumul de învăţare, dar tocmai de aceea trebuie să se evite tendinţa de generalizare abuzivă. Această metodă preconizează să realizeze conexiuni între discipline. Pune în evidenţă coeziunea, unitatea, globalitatea temei/problemei de studiat, mergând mai departe decât abordarea pluridisciplinară în analiză şi confruntarea concluziilor. Ea încearcă să opereze o sinteză a metodelor utilizate, a legilor formulate şi a aplicaţiilor propuse; să străpungă barierele de protecţie pe care disciplinele le stabiliseră unele împotriva altora.
          Specialiştii avertizează însă că perspectiva interdisciplinară nu ignoră disciplinele: „ Interdisciplinaritatea realizată la nivel de grupe de materii conexe sau concepută sub o formă şi mai radicală nu implică abandonarea noţiunii de disciplină. Dimpotrivă, disciplinele, cu metodele şi cu epistemologia lor proprie – datorită însăşi specificităţii lor – trebuie să fie considerate drept necesare atât pentru o formaţie intelectuală sistematică, cât şi pentru o bună înţelegere a lumii” ( UNESCO, 1985).
           Dincolo de toate acestea există avantaje şi dezavantaje ale interdisciplinarităţii . Printre acestea am putea enumera :
Avantaje: conceptele şi organizarea conţinutului din această perspectivă favorizează transferul şi, prin urmare, rezolvarea de probleme noi, permit o vedere mai generală şi o decompartimentare a cunoaşterii umane.
Dezavantaje: în acelaşi timp însă, tratarea interdisciplinară trebuie să evite tendinţa de generalizare abuzivă şi de însuşire a unor cunoştinţe şi deprinderi dezlânate.
Sunt glasuri care se ridică împotriva conceptelor de integrare şi interdisciplinaritate, motivul fiind noutatea, iar în învăţământul actual ceea ce este nou acum, mâine va fi schimbat că e demodat..Am putea să-l cităm pe Eminescu: “Toate-s noi şi vechi sunt toate” sau prozaic spunând :”Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.”
Artivităţile de învăţare urmăresc obiectivele de referinţă ale unei discipline, pe  când activitatea tematică combină obiectivele de referinţă ale mai multor arii curriculare.
Limba română acum se predă după un model comunicativ-funcţional. Aceasta presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă.
Profesorul ,Vasile Molan, spunea că: “Predarea limbii române urmăreşte înţelegerea de către elevi a bogăţiei limbii materne şi folosirea ei corectă în relaţiile cu oamenii. Cu cât  cunosc mai bine limba română, cu atât îşi vor însuşi elevii cunoştinţele din domeniul umanist şi ştiinţific.”
Un învăţământ interdisciplinar poate să-i ajute pe copii să dobândească o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale şi să distingă mai uşor scopurile de mijloace. Conexiunile interdisciplinare nu sunt univoce, în sensul că fluxul de informaţii, are o singură direcţie spre o anumită activitate; comunicarea se desfăşoară în ambele direcţii, de la un tip de activitate la altul şi invers. Abordarea interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături intre discipline.
            În urma acestui studiu am observat că acestea au o mare influenţă asupra limbii române şi au ajutat la îmbogăţirea acesteia. Prin cercetarea diferitelor studii menţionate în bibliografie am ajuns la concluzia că în limba română există o mulţime de cuvinte din diverse domenii în curs de adaptare.
 
Bibliografie 
  • Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.
  • Bidu – Vrănceanu, Angela, coord., Lexic ştiinţific interdisciplinar, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.
  • Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, (informatica – p. 86 – 90), Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.
  • Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iași, 1999, traducere din franceză de Horia Vasilescu, revizuită de Magda Cârneci.
 
 
 
                                                                                Leu Carmen,
e-mail: leucarmen12@yahoo.com
 Liceul Tehnologic Independenţa, Jud. Constanţa
                                                                                  
 
 
O alternativă a educaţiei:  Pedagogia Waldorf
 
Rezumat:
Acest articol este o descriere a metodicii Şcolilor Waldorf -o alternativă a sistemului educaţional, dar și a momentului apariţiei lor în lume și în societatea romanească. Sunt prezentate principiile care stau la baza Şcolilor Waldorf. Ele urmăresc  dezvoltarea omului în domeniile trupesc, sufletesc și spiritual. (Waldorf, societate, principii, trupesc, sufletesc, spiritual)
 
Cuvinte cheie: școală, educație, waldorf, pedagogie, educație alternativă
 
 
            Odată cu schimbările societăţii, sistemul educaţional a avut nevoie de introducerea unor alternative. Cele mai multe dintre acestea au avut la bază iniţiative private.
            În comunicatul de presa al M.E.C si C.N.A.E din 31.03.2004 sunt precizate cele 5 forme de educatii alternative existente în România:*Pedagogia Waldorf (1990) ;*Pedagogia Montessori (1993);  *Pedagogia Freinet (1995) ;*Alternativa Step by Step (1996); *Planul Jena (1996).
            Metodica școlilor Waldorf este bazată pe o serie de noțiuni despre dezvoltarea omului în domeniile trupesc, sufletesc și spiritual.Acestea rămân însă numai metode de lucru și nu devin conținuturi propriu-zise de predare.
            Pedagogia Waldorf a fost creata la începutul secolului XX de catre Rudolf Steiner, la initiativa directorului fabricii de tigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea se bazeaza pe antropologia dezvoltata de Rudolf Steiner în cursurile de introducere ţinute în toamna anului 1919, înainte de începerea primelor clase. În lume, acest sistem educativ are o larga raspândire. De la început, organizatorii si-au propus realizarea unei scoli la baza careia să stea concepţii pedagogice noi, care au în vedere arta educării, nu doar a omului pamântean, ci şi a omului sufletesc si spiritual.
            Concepția pedagogică a școlilor Waldorf susține că numai printr-o predare corespunzătoare necesităților interioare ale fiecărei vârste se poate ajunge la o dezvoltare a omului în sensul libertății, motiv pentru care a fost numită "educație pentru libertate". Această denumire nu trebuie totuși greșit înțeleasă, nefiind vorba de un învățământ ce acordă o libertate deplină copilului, ci de o pregătire în vederea dobândirii unei gândiri independente, odată cu maturitatea.
            Această  pedagogie  își propune educarea omului în ansamblul său, prin mijloace specifice și accesibile fiecărei vârste, cunoaşterea nemijlocită a lumii prin acţiune, toate cunoştinţele fiind rezultatul unei activităţi proprii. Elevului trebuie să ii placă ceea ce face, să nu se simtă ameninţat de note, de aceea nu există catalog, nu se dau  teme pentru acasa. La sfârsitul fiecarui an scolar, elevul primeste un certificat în care fiecare profesor descrie activitatea copilului din toate punctele de vedere. Din aceste certificate, parintii afla mult mai multe despre copilul lor decât dintr-o medie.
             Absenţa manualului unic contribuie la creşterea respectului faţă de cărţi şi la întărirea autorităţii profesorului, care are astfel o legătură directă în comunicarea cu elevii. Pe de alta parte, elevii se obişnuiesc să se documenteze din cât mai multe surse în studiul unei teme. Profesorul poate introduce în procesul educativ noţiuni noi adaptate direct la nivelul clasei.
            Pedagogia Waldorf  este adepta exprimării ‘libere” a copilului, pune accent pe viaţa afectivă şi senzorială. Elevii sunt organizaţi în grupuri eterogene, în funcţie de criteriul performanţei și se lucrează doar cu material din natura sau natural.
            O importanţă deosebită primesc: artele, lucrul manual, artizanatul, ceea ce  ofera elevilor contact cu activităţile de bază ale omenirii (tesutul, torsul, sculptura..). Importanţa cursurilor artistice rezidă şi în faptul că le educă  stările sufleteşti.  Următoarea importanţă o au: geografia, istoria, matematica, limbile străine, religia, desenul.
            Sistemul Waldorf susţine faptul că  esenţial este ca una şi aceeaşi persoană să însoţească elevul pe parcursul a  opt ani, când îşi formează instrumentele de cunoaştere. Timp de 8 ani, profesorul predă mai multe discipline.
            Din punct de vedere psihologic, schimbarea învăţătorului în clasa a cincea nu înseamnă doar despărţirea de o persoană, adesea îndrăgită, ci şi de un mod de lucru. În mod natural, această despărţire se realizează la pubertate, când tânărul nu mai acceptă prezenţa unui model de imitat, ci îşi caută propria formă de exprimare. Aici este normal să apară mai multe personalităţi în faţa elevului, pentru a-i da posibilitatea să aleagă elemente diverse şi de a-şi exersa formele proprii, prin acceptare sau combatere sănătoasă.
            Unitatea funcţională o reprezintă clasa a cărei componenţă nu se modifică în timp (repetarea anului școlar este evitată).
            Şcoala Waldorf nu îşi propune neapărat performanţe intelectuale, ci crearea unor oameni armonioși, cu noţiuni temeinice, ușor adaptabili la viaţa social.
 
 
Bibliografie:
*Camelia Sărmășag și Mariana Bacula, “Sinteze ale subiectelor psihopedagogice pentru grade didactice” (Constanţa: Muntenia-2010);
*Frans Carlgren, "Educație pentru libertate" (Cluj-Napoca: Triade, 1994);
*Rudolf Steiner, "Antropologia generală ca bază a pedagogiei" (Cluj-Napoca: Triade, 1998);
 
Huțuleac Dragoș
e-mail: hutuleac@yahoo.com
Universitatea „Ștefan cel Mare”-Suceava
 
Etnia Huțulilor în lumina documentelor istorice
 
Rezumat: Prin acest articol îmi propun să fac o incursiune scurtă în istoria huțulilor, unul dintre cele mai misterioase neamuri care iși duce existența în munții din Nordul României. Un popor ascuns, care a trăit și trăiește după alte reguli decât cele impuse de societate, dar care este condamnat la dispariție din cauza lipsei de interes a autorităților și a celor care pot să-i schimbe destinul.
Cuvinte cheie: Huțuli, globalizare, rusificare, istorie

Cine nu-și cunoaște moșii și strămoșii, înseamnă că nu cunoaște nimic despre sine și sub acest aspect, face umbră degeaba pământului. Trăind în mijlocul etniei huțule, în munții Bucovinei, acolo fiind casa părintească, doresc ca prin aceste cercetări să fac mai cunsocut acest neam, considerând că este pe nedrept condamnat la uitare.
Ideea care circulă în public că etnia huțulă este una și aceeași cu cea ucraineană este falsă, fapt pentru care, din punct de vedere istoric, nu poate fi acceptată. De aceea, o perspectivă care să vină din acest domeniu asupra acestei chestiuni, poate fi binevenită pentru a clarifica această situație care duce la dispariția unui neam deosebit de interesant din istoria lumii.
De la început trebuie să precizăm că atât etnia huțulilor cât și cea rutenilor sau a ucrainenilor, aparțin popoarelor slave. Pentru clarificarea celor mai sus menționate, mă voi ajuta de următoarele lucrări științifice:
  • M. Mușat și I Ardeleanu „De la statul geto-dac, la statul român unitar”, Ed. Enciclopedică, București, 1983;
  • I. Nistor, „ Istoria Bucovinei”, ed. Humanitas, 1991;
  • I Nistor, „ Românii și rutenii, studiu istoric și statistic”, Ed. Academiei Române, 1915;
  • I. Nistor, „Problema ucraineană în lumina Istoriei”, ed. Gasul bucovinei, 1915
  • Al. Rosetti, „ Istoria limbii române”, apărută în 1968
Cercetările științifice, redate în lucrările de mai sus, ne dau dreptul să afirmăm că originea huțulilor pleacă cu certitudine dintr-un amestec de daci, ce locuiaiu în Carpații Nordici și o seminție slavă. Peste acest amestec s-au abătut în valuri, alte seminții și popoare în decursul vremurilor.
Leagănul străvechi al huțulilor trebuie căutat în Carpații Nordici, la izvoarele răurilor Prut, Siret, Ceremuș, pe unde au trăit în sec. I î.e.n. dacii mari, care au făcut parte din regatul unificat al lui Burebista.
Așa cum ne spune Strabon, după moartea regelui Burebista, regatul dac s-a destrămat, fapt care a permis ca rând pe rând, statul dac să poate fi călcat de alte popoare. La ocuparea Daciei de către Traian, mulți daci s-au retras în Carpații Nordici, la confrații lor care trăiau pe aceste meleaguri.  Prin urmare, ăn partea nordică a vechii Dacii, au continuat să viețuiască triburile dacilor liberi, puternic influențate și ele de civilizația romană. Aceste triburi, în alianță cu goții, atacau destul de des provincia romană Dacia. Despr aceste atacuri ne amintește Maxim Tracul sau Gallienus, acesta menționând „victoriile dificile repuratate asupra dacilor liberi din nord”. Datorită acestor atacuri, dar și a slăbirii imperiului Roman, are loc retragerea Aureliană. Din cele relatate, vedem primul amestec al dacilor  ce locuiaiu în Carpații Nordici cu civilizația romană, cea a goților și ăn mod inevitabil cu creștinii. După retragerea goților din regiunile pontice, slavii au reușit să pătrundă în Carpați, iar în a douua jumătate al secolului V, aceștia trec prin Crapații Nordici, atingând cursul mijlociul al Dunării prin actuala Ucraină-subcarpatică și Slovacia. După cum ne comunică Josep Jerscek ceste popoare slave erau împărțite în numeroase seminții, denumirea seminției fiind dată de activitatea tribului. Îi avem astfel pe Derevlione (derevo - lemn), Smoljawi (smoală), Poljanie (locuitorii șesului) etc și probabil printre ei se aflau și huțulii, având în vedere că ocupația lor de bază era cea a creșterii cailor numiți în zilele noastre cu același nume.
Valul acesta de migrație a slavilor spre apus, prin trecerea Carpaților Nordici, îl putem consemna ca fiind  al doilea amestec al dacilor din acestă regiunea, moment în care practic s-a format populația huțulă. Totodată, trebuie să cunoaștem că huțulii sunt creștini ortodocși, deci sâmburele care a dat naștere acestui neam , trebuie văzut în dacii creștinați de romani.
Asupra originii huțulilor au fost emise mai multe teorii, printre care:
Kaluzniacki a încercat să derive numele de huțul din „uzic”, un trib cuman care după părerea sa a pătruns în Carpați; Karzeniawscki deduce că numele de „huțul” vine de la „Kocul”, derivat la rândul său din „kociovati” (a nomadiza), iar această ultimă teroie pare să fie susțtinută și de Asbath, care subliniază că huțulii „erau nomazi și țineau în arendă văile și poienile locuite de dânșii”.
În studiile cu privire asupra relațiilor lingvistice ruteano-române, Janow arată că particularitățile ideomurilor huțule arată că aceștia reprezintă un amestec al vechilor populații românești cu populația goților, care în drumul lor spre apus, s-au abătut prin Carpați (se referă la dacii care au trăit în Carpații Nordici, actuala Ucraină subcarpatică și partea sud-estică a vechii Galiții)
 Cu toate acestea, substratul etnic românesc din acest conglomerat s-a păstrat în limba huțulă, precum și în toponimia munților din valea Ceremușului, Dovada în acest sens este raportul generalului Splenij, care în urma recensământului din 1774-1775 arată că în o parte a munților Bucovinei trăiesc peste 6000 de huțuli ce vorbesc un dialect rutean, dar nu limba rutenilor. Din acest document rezultă că limba huțulă este un amestec al limbilor vorbite de popoarele care au trecut peste neamul huțănesc, acestea fiind și de origine slavă, fapt pentru care huțulii însăși ăși zic „ruski liude” (oameni ruși –nu ucraineni), „crestiani” (creștini) „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).
Pentru a demonstra că rutenii nu sunt huțuli la origine, trebuie să vedem cine sunt fiecare în parte. I. Nistor ne artă că la sfârșitul veacului al X-lea, triburile slave ce trăiau dincole de Ceremuș și Nistru nu au fost consolidate din punct de vedere politic și nu au putut să aibe un stat unitar. Ei trăiau grupați în jurul cetăților ca Czervem, Tremblovo, Przemusl, Zvenigorod, ș.a.m.d, până când marele cneaz Vladimir cel Sfânt care a izbutit să le cucerească și să le înglobeze imperiului de la Kiev. După cucerire, cetățile respective au primit numele de „cetăți czervenice”, iar mai tărziu le găsim sub demunirea de Rusia Roșie. Totuși, Cnezii de la Kiev nu s-au bucurat mult de aceste cuceriri, pentru că în 1018 regele Bolestov al Poloniei recucerește această regiune și o ține sub controlul său până în 1031, când este recucerită de ruși.
În anul 1140 a apărut principatul de Halici, care s-a realizat prin unirea regiunii Prsemysl cu Tremblovo, având reședința tocmai în orașul de unde se trage denumirea noua entitate politică. În curând, acest principat înglobează și Pocuția, considerat locul unde s-a născut populația huțulă. Între anii 1153-1206, Principatul de Halici și-a luat denumirea de Galiția, se consolidează și își extinde hotarele până la Nistru. Urmează o perioadă de frământări politice, în care Galiția ajunge vasala regelui ungur Andrei al II-lea, pentru ca în 1340 să fie cucerităde regele polon Cazimir cel Mare. Astefel Galiția se va afla sub suzeranitate polonă până în 1772, când este înglobată imperiului austriac.
Aceste mișcări de popoare, ce au schimbat succesiv stăpânirile în Galiția (care cuprinde, după cum am stabilit și Pocuția), au lăsat o amprentă negativă  asupra graiului, obiceiurilor, portului etniei huțulilor, dar nu au șters din acestea fondul lor de bază, specific huțanilor, care a putut fi păstrat prin transmiterea din generație în generație.  
 
Prizonierii de război și pribegii din Galiția, așezați în Moldova încă din vremea lui Ștefan cel Mare, s-au contopit cu românii, după cum ne arată Dimitrie Cantemir în cronica sa.
Primii coloniști slavi din Moldova miedevală au fost huțulii care au venit din Pocuția la începutul veacului al XVII-lea, ei trecând apoi Ceremușul, așezându-se în Câmpulungul Rusesc și la Răstoace. Prezența lor este dovedită printr-un document care arată că la 20 Mai 1647, o delegație formată din 40 de huțani s-a prezentat cu o jalbă la Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acea vreme, jăluindu-se că proprietarii locurilor despădurite de ei, (mănăstirea Putna, mai mulți mazili și răzeși), nu vor să le recunoască dreptul de proprietate asupra acelor locuri.
De la Câmpulungul Rusesc și Răstoace, au ajuns la Berehomete și Șipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus, ei s-au așezat în localitatea cu același nume, în Dehtenet, Sârghieni și Plosca, de unde au trecut în Valea Sucevei la Selehtin, Șipotele Sucevei, Ulma, Nisipitu, Sodau Mesy Brodi (Brodina de azi), Falcău, iar de acolo au coborât cu o bifurcație la Cârlibaba și pe Moldova, în jos, la Breaza, continuând pe afluenții râului Moldova: Moldovița și Suha, ocupând satele Argel, Ruși-Moldovița (Moldovița), Ruși-pe-Bou (Paltinu), Ostra, Gemenea și Ciumârna.
I. Nistor, în studiul privind răspândirea huțulilor în munții Moldovei arată că „la trecerea în Bucovina, ei erau slavi care se înțelegeau întrelaolaltă într-un dialect malorus sau rutean și pentru acest motiv trebuie să-i considerăm ca ruteni și să cercetăm care era raportul nostru față de ei.” Aceasta afirmație a stat ca motiv pentru care huțulii au fost numiți și rusneci sau ruteni, iar localităților unde s-au așezat, li s-au adăugat pe lângă denumirea propriu zisă a acestora și ce de „rus”. (Ruși-Moldovița, Ruși-pe-Bou, etc.)
Pe temeiul mărturiilor istorice, rămâne bine stabilit că așezarea rutenilor din Bucovina s-a făcut în urma tulburărilor din Polonia, pe la anul 1742 și au continuat până în 1779. În acea perioadă, țăranii ruteni, fugiți în mase compacte de pe moșia stăpânilor lor din Galiția, se așează în regiunea dintre Nistru și Prut. Bejenarii ruteni sunt semnalați documentar prin scrisoarea Hatmanului Coroanei din Polonia către Constantin Vodă Macrocordat abia în anul 1742, deci după 100 de ani de la venirea huțulilor în zonele muntoase menționate în paragrafele de mai sus, rutenii preferând să se așeze în zona de câmpie dintre Nistru și Prut.
Cele mai vechi date statistice despre huțulii din Bucovina, le avem de la primul guvernator militar al regiunii, generalul Gavriil baron Spleny de Mihaldy. La porunca acestuia s-a alcătuit imediat după ocupare, un izvod al populației din țară, cu ajutorul primăriilor de prin sate, care se păstrează în arhivele de război de la Viena. Acest recensământ ne arată că la 1774 s-au găsit 1112 familii de huțuli, numărând 6000 de persoane, care trăiesc în munții Bucovinei, ocupând 21 de sate. Tot acest recensământ precizează că între Prut și Nistru trăiesc alte 6000 de suflete rutene, pribegite din Galiția.
După înglobarea Bucovinei la Galiția, trecerea bejenarilor ruteni în Țara Fagilor era ușurată prin desființarea frontierei. Astfel, numărul lor a sporit, aceștia începând să coboare mai întâi pe Valea Siretului, apoi pe cea a Sucevei, luând locul românilor fugiți în regatul Moldovei, ocupând satele acestora.
În sec XIX, cu sprijinul Curții Imperiale de la Viena, ia proporții mișcarea panslavistă. Prin această mișcare, naționaliștii ucraineni, urmăreau crearea statului Ucrainean din Carpați, până în Caucaz. La un moment dat, acest lucru i-a convenit curții de la Viena, facilitând crearea de școli în limba ucraineană pentru toate etniile care vorbeau în dialect rutean, această măsură extinzându-se și asupra Bucovinei. Pentru etnia huțulilor din Galiția și Bucovina a fost o lovitură grea, deoarece prin aceasta, au fost împiedicați să-și cultive limba și cultura moștenite din moși-strămoși. Din acest motiv, huțulii zilelor noastre nu au o cultură proprie, mai cu seamă în ceea ce privește literatura.
Din cele spuse mai sus se desprinde cu claritate că etnia huțulilor s-a plămădit în condiții de timp și teritoriu diferite de cele ale rutenilor, maloruși sau ucraineni, în consecință nu poate fi considerată una și aceeași cu etniile respective. Este o greșeală când se afirmă că huțulii aparțin etniilor rutene sau ucrainene. În toate documentele istorice, găsim separat denumirea de etnie huțulă, față de etnia ruteană sau cea ucraineană. Consider că, pentru a le păstra identitatea, suntem obligați a respecta datele istorice privind denumirea huțulilor și să nu-i dăm altă interpretare decât aceea cu care au venit ei pe meleagurile Moldovei și Bucovinei.

Bibliografie: 
  • M. Mușat și I Ardeleanu „De la statul geto-dac, la statul român unitar”, Ed. Enciclopedică, București, 1983;
  • I. Nistor, „ Istoria Bucovinei”, ed. Humanitas, 1991;
  • I Nistor, „ Românii și rutenii, studiu istoric și statistic”, Ed. Academiei Române, 1915;
  • I. Nistor, „Problema ucraineană în lumina Istoriei”, ed. Gasul bucovinei, 1915
  • Al. Rosetti, „ Istoria limbii române”, apărută în 1968

 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one